De această lume a omului primitiv ne e din ce în ce mai greu să scăpăm, pentru că undeva, aproape de noi, oamenii încă mai ies în stradă, iar vecinul ne suspectează că am privit pe fereastră în casa lui.
Mi-aş dori să scriu despre faptul că într-o societate democratică cetăţenii nu mai au nevoie să iasă în stradă pentru că mijloacele de exprimare a opiniei le sunt deja favorizate şi că acestora nici nu ajunge să le fie teamă să vorbească între ei. Primul semn al putreziciunii spirituale şi al absenţei libertăţii omului este, de fapt, chiar acesta: oamenii încep să se suspecteze unul pe celălalt şi le e frică să discute liber. În absenţa unui dialog real, fiinţa umană nu are cum să evolueze.
Şi, plecând de aici, ajung să scriu despre un spectacol de teatru care a avut loc la Iaşi în cadrul Festivalului Fringe: This is my body. Come into my mind, regia Cristian Pascariu, performeri: Raluca Lupan, Diana Buluga. În mod cert, acest spectacol vine ca o invitaţie adresată de producători (Create.Act.Enjoy) înspre explorarea propriului sine, dincolo de prejudecăţi, realizând că nici manifestaţiile publice şi nici suspectarea (şi aici exemplele ar putea continua) nu sunt soluţii liberale de ieşire din criză, de orice natură ar fi aceasta, socio-politică, identitară, economică ş.a.m.d. Mai curând, teatrul oferă celor care-l practică un instrument eficient atunci când se pune problema evitării situaţiilor incomode generate de societate şi crearea altora noi, care să pledeze, de ce nu, noi cauze. Iar faptul că teatrul atrage la un loc un număr mare de oameni nu mai constituie pentru nimeni, sper, un semnal de alarmă ca în trecut când se credea că există riscul vreunei manifestaţii după, ci înseamnă, poate, că un dialog mai eficient e pe cale să aibă loc între public şi spectacolul propriu-zis.
Cristian Pascariu reuşeşte să aducă în prim plan imagini coregrafic