Ca şi odinioară cronicarul, trec azi, voit, de străjile tăcerii şi las condeiul să zugrăvească singur figura celui dintâi dintre anesteziştii pe care i-am cunoscut. Doctorul Nicolae Mircea nu a fost un om pios, dar a condus reanimarea de la Spitalul Colţea mai multe decenii cu inteligenţă, hărnicie şi talent. Privindu-l de aproape, ai fi putut crede că guvernează un regat, nu o specialitate-tampon, uneori aservită, trudind cel mai adesea fără glorie. Avea un chip de învingător, dominat de albastrul profund al privirii şi desenat cu atenţie de Creator în „dulcele stil clasic“. Renumitul său calm avea cel puţin două motive: genomul ardelenesc şi faptul că arareori părăsea spitalul. Ajungea astfel la locul faptei în mai puţin de un minut. Salva vieţi fără să se grăbească şi fără ca cineva să simtă că a fost ceva eroic. Era un om cu rost. Vorbea puţin, înţelegea totul şi lua viaţa în cârcă. Nu ştiu câţi dintre noi îl vom putea egala. Nu-i scăpase nici faptul că veneam după-amiaza să completez practic un caiet de manevre obligatorii pe care studenţii „revoluţionari“ din anul 1990 tocmai îl aboliseră. Aveam un liceu cu profil real, fără pansamente, injecţii sau fiole, şi nu credeam că orânduirea socială nou instalată le va strica mersul. Ca să nu fiu considerată „trădătoare“ sau „reacţionară“, din când în când îmi luam bilete la câte un spectacol al Teatrului Naţional, aşezat providenţial, peste stradă. În anul al treilea, până la examenul de chirurgie din vară, am văzut tot repertoriul şi m-am familiarizat, de plăcere, cu tehnica îngrijirii bolnavului. După-amiaza, la sfârşitul programului operator, chipurile slujbaşilor medicali exersau zâmbetul. Însuşi profesorul Nicolae Angelescu, aşa temut cum era, găsea o clipă, două, să-mi răspundă la câte o întrebare. Pe nesimţite, câştigam ceva nepreţuit pentru viitor: certificatul de adopţie în secţia de chirurgie.