Ca o majoritate, am trecut şi eu uneori prin momente de suferinţă spitalicească şi chiar unele clipe de neputinţă fizică. Nu o dată, asemenea majorităţii altora trecuţi prin sistemul spitalicesc, mi-am spus: „că te revolţi, că nu, nu are nicio importanţă"...
Odată refăcut însă, plecam voiniceşte, cât mai rapid, de acolo, cu dorinţa de a uita cât mai repede cele trăite, uneori atât de urâte, şi de a nu mai reveni niciodată. Nici măcar - mă grăbesc să mărturisesc - reflexele „păcătoas" de ziarist nu mă puteau sili să-mi mai amintesc cumva, „în scris", de unele lucruri degradante întâmplate între unii oameni în neputinţă şi deprinderile deloc samaritene ale personalului chemat să stea la patul suferinţei lor.
M-a pus întotdeauna în încurcătură faptul că, fiecare în parte, medicii şi în general membrii personalului medical sunt parcă, de cele mai multe ori, ... oameni şi profesionişti minunaţi. Dar adunaţi împreună nu oferă, deseori, decât un sistem inuman, tot mai golit de compasiune, milă, datoria de a ogoi suferinţele prin atitudine şi cuvânt.
Nici nu trebuie să vă ofer acum exemple personale, ci doar să vă întreb: câţi dintre voi au avut norocul să nu treacă prin situaţii în care să nu se simtă călcat în picioare, prin atitudine înainte de toate, de la un capăt la altul al coridoarelor „templurilor sănătăţii"? Câţi aţi avut sentimentul de nedescris al... fericirii şi recunoştinţei când aţi ajuns, la capătul dezgustului, chinului şi disperării, în faţă vreunui om în halat alb care, cu onoare, să nu te privească cu dispreţ că ai avut obrăznicia să te îmbolnăveşti sau, şi mai al naibii, să ajungi neputincios, răpus total de boală? Câţi nu aţi avut sentimentul că umblaţi după un minim tratament „cu căciula-n mână"?
Ştiu şi am auzit de atâtea ori că toţi au alibiuri... Că deformarea profesională exprimată în vorba „ioc bani, ioc compasiune şi îngri