Foto: Cristian Marcu Ne trebuie doar atât: ochi care să vadă şi, văzând, să se mire, picioare care să umble şi, umblând, să se bucure de pământul de sub tălpile lor, gură care să respire şi, respirând, să-i fie sete de văzduhul de deasupra capului, inimă care să bată cu putere şi, bătând, să înţeleagă tot ce li se întâmplă ochilor, picioarelor, gurii. Într-un cuvânt, ne trebuie un suflet aflat în stare de funcţionare. Al nostru, nu altul. Doar cu propriul suflet se poate! Dacă nu se poate cu el, înseamnă că nu se poate deloc. Iar atunci când nu se poate, e din cauza sufletului. S-a defectat ceva înlăuntrul acestuia. Poate a coclit vreun fir. Poate se învârte invers vreo rotiţă. În orice caz, neputinţa are legătură cu sufletul. Altminteri, toate celelalte îşi văd liniştite de treburile lor.
Dacă este să vorbim de pământ, treaba lui este să-ţi scoată în cale câmpul spre care ai pornit. Cât priveşte cerul, fiindcă este şi dumnealui amestecat în toată această poveste, el are ca ocupaţie principală zborul păsărilor de care se miră într-atâta ochii tăi. Şi ar mai fi aerul ce le ţine pe păsări în braţe şi mai ţine şi cântecul lor aproape de urechile tale, iar când e după ploaie, îi îngăduie curcubeului să se sprijine de cer, pentru ca tu să te poţi bucura în toate culorile. D-aia ziceam că fără suflet nu se poate. Nu se poate, în primul rând, să înţelegi ce vrea să-ţi spună grâul care- ţi iese în întâmpinare. D-asta şi există grâul pe lume, ca să spună ceva. Să nu zici că ai tăi, părinţii, bunicii sau părinţii bunicilor nu te-au învăţat limba în care vorbeşte grâul!
Să nu zici că n-ai văzut niciodată o căruţă plină cu saci întorcându-se de la moară! Să nu zici că n-ai simţit niciodată mirosul pâinii calde abia scoase din cuptor! Să nu zici că nu ţi-a fost niciodată foame! Sunt câteva dintre lucrurile despre care obişnuieşte grâul să vorbească. Mai sunt şi a