Ceea ce trebuia să se-ntîmple s-a întîmplat: undeva în Texas, o elevă care alerga cu un creion în mînă a căzut şi acesta i-a perforat inima. Din fericire, învăţătoarea şi directoarea nu s-au repezit să-l tragă afară, ci au aşteptat ca cei de la ambulanţă să o ducă la spital şi să facă operaţia cum se cuvine. Acum se simte bine, deşi destul de chinuită. De cîte ori nu ne-au spus învăţătoarele noastre "Nu alergaţi cu creioanele în mînă?". Le-am ascultat? Nooo. Ne alergam cu creioanele sprinteni ca veveriţele. Cei mai mulţi dintre noi am supravieţuit, dar bănuiesc că multe astfel de incidente au fost muşamalizate, ca să nu strice reputaţia şcolii. Au fost cazuri de dispariţii stranii. Unii copii se făceau nevăzuţi şi se zvonea că au fost "transferaţi" sau "mutaţi". În realitate, s-ar prea putea ca ei să fi fost traşi în ţeapă pe condeie şi să fi pierit din cauză că medicina acelor vremuri nu era prea avansată. Trecutul nostru ar putea ascunde păduri de copii traşi-în-plaivaze. Nişte oameni veneau din cînd în cînd acasă la noi şi şopocăiau ceva cu părinţii mei. Pe atunci, adulţii aveau o mulţime de secrete faţă de copii, nu ca acum, cînd puştilor li se spune totul. Pe atunci, dacă un copil era înjunghiat cu condeiul şi murea, părinţii se prefăceau că nu s-a întîmplat nimic. Acuma, fac rudele şi cunoştinţele tărăboi şi sună la staţiile de televiziune şi întreabă dacă nu pot să zică şi ei ceva ca "prieten", "vecin" sau "părintele unui coleg de clasă". Victima plaivazului primeşte tone de e-mailuri de simpatie. (Că veni vorba, cunoaşteţi ceva mai scîrbos, mai leneş şi mai lipsit de suflet ca "e-mailul de simpatie"? Cărţile poştale pre-imprimate erau oricum mîrşave, dar e-mailul e prea de tot. La fel de bine i-ai putea oferi victimei nişte gumă gata mestecată, în semn de simpatie.) Tastatura o să ia, în cele din urmă, locul creioanelor, aşa că se face simţită o anumi