Există, în viaţa oricărui politician, precum în teoria deformării plastice, un punct de unde orice revenire e imposibilă.
De fiecare dată când, elevi fiind, ajungeam la lecţia cu plumbu' lu' Bacovia, înlocuiam cuvântul „piloţi" cu „chiloţi" şi hazul era gata. Numai ce recita vreun coleg cu patos că, de cum ajungea la celebrele versuri, toată clasa izbucnea în râs. Până şi profesorul, mare admirator al poetului, pufnea pe sub mustaţă. Se ducea emoţia de-a dura. Ale naibii cuvinte, ce însuşirea miraculoasă au de a trezi, doar cu o vocală schimbată, sentimente antagonice! Nu m-aş fi gândit că parşivele ar putea, printr-o simplă deturnare de sens, să schimbe soarta unei naţiuni. Simple vorbe, precum „tonomat", sau „grăsan", sau „mogul" au intrat atât de adânc în conştiinţa publică, au oferit motive de ură, de dispreţ, au generat înjurături de o rară trivialitate şi, minune a minunilor, au calmat nemulţumiri, au consolat şi alinat. De câte ori nu s-a întâmplat să fim la limita răbdării şi din pământ, din iarbă verde, să ne calmeze afirmaţii precum: „Las' că vin ei, americanii...", ori „Să vezi ce-o să-i facă Gorbaciov când o veni". Pe urmă, cuvintele au omorât realitatea în bătaie, cetăţenii onorabili fiind tare mulţumiţi când minerii i-au snopit în bătaie pe bucureştenii cu fumuri. Care, şi ei, la rândul lor, fuseseră convinşi că „Iliescu pică"! Nu insist. Cu toţi am trăit momentele alea, cu toţi ne-am lăsat ameţiţi de o speranţă interioară linguşită de cuvinte. Realitatea, însă, nu ne-a urmat. Dimpotrivă. S-a depărtat repejor de la locul faptei, lăsându-ne cu ochii în soare.
Acum, în cel mai negru an al României moderne, singura speranţă a guvernanţilor e ca populaţia să aibă răbdare. Căci se va face, se va clădi, or să fie bani, înfăptuim neabătut. Singura rugăciune e ca lumea să nu iasă - încă - în stradă. O fiară flămândă e una periculoasă. Iar celui care
