Vin colindătorii, cum o fac „din an în an“, cum o vor mai face până la înserarea timpului. Reînnoită, vestea Naşterii Mântuitorului alungă fantasmele întunericului, umple inima de lumina iubirii divine, împrospătează sensul istoriei şi dă rost vieţii fiecăruia şi umanităţii întregi. Vestea, ne asigură deopotrivă copiii, tinerii, maturii şi bătrânii, este minunată, pentru că vine de dincolo de firea noastră cea plecată spre moarte pentru a o elibera de cătuşele ei. Întotdeauna oamenii au avut o crispare fiinţială în faţa acestui sfârşit implacabil, ades însoţit de durere, şi care ne găseşte mai totdeauna nepregătiţi, fără să ne dăm seama de ce şi cum. S-au iscodit poveşti, s-au conceput teorii şi, în zarea lor, parcă şi neantul e preferat ca un refugiu şi ca o golire de tot ceea ce este vremelnic în om. Gândind la destinul omului, Heidegger dădea un fel de verdict implacabil ca un ecou al Vechiului Testament, conform căruia omul ar fi „fiinţă spre moarte“. Toate mărturisesc, în atâtea şi atâtea feluri, o răzvrătire, o neîmpăcare a omului cu propriul destin, care parcă nu ar fi acela a cărui povară o duce. Captiv al mărginirii, omul aude chemarea nemărginirii; sechestrat în timp, îşi doreşte evadarea în veşnicie; rob al clipei, vrea să respire nestingherit lumina nemuririi. Aşa era şi atunci, cu mai bine de două milenii în urmă, când, după cuvântul Eclesiastului, părea că totul se întindea ca deşertăciune, un abis ascunzând veşnicia pe care omul o presimte, o caută zadarnic pentru a sfârşi în resemnare: „nimic nu e nou sub soare“. Aşa şi este, pentru că Noul apare şi vine de dincolo de soare, de la Cel care l-a creat, ca pe întreg universul, „cu înţelepciune“; el nu poate veni decât de la Creator, nu de la creatură. Era o criză spirituală, şi nu numai, iar oamenii aşteptau un Mesia care să-i elibereze de sub stăpânirea răului cu înmiitele lui chipuri. Aşteptarea era în