Dacă în cazul lui Camil Ressu şi al lui Corneliu Baba programele realismului socialist se insinuează pe un traseu deja marcat prin vocaţia eroică şi umanistă a operei lor anterioare, dacă Vasile Kazar participă la construcţia simbolică a lumii noi cu acea convingere definitivă pe care experienţa umilinţei şi a morţii o identifică drept unică soluţie, în cazul altor artişti importanţi lucrurile sînt mult mai delicate. Un pictor ca Al. Ciucurencu, de pildă, al cărui program estetic ţinea de pura vizualitate, de acea emotivitate crudă pe care experienţa retiniană o generează în mod spontan, este pus într-o grea dificultate în momentul deturnării dinspre armonia cromatică ingenuă spre imaginea epică şi spre supremaţia iconografiei. Dacă un Camil Ressu, de pildă, nu face nici un efort special pentru a trece de la Cosaşi odihnindu-se la Semnarea Apelului pentru un Pact al Păcii, şi asta din simplul motiv că programul lui include în mod natural un asemenea tip de compoziţie, trecerea lui Ciucurencu de la naturi statice, flori, peisaje imponderabile şi odalisce la Epilogul răscoalelor, la 1 Mai liber, la Muncitor, la Olga Bancic pe eşafod sau la Într-o cooperativă marchează rupturi de-a dreptul dramatice. Oricît ar încerca pictorul să-şi armonizeze natura creatoare cu imperativul propagandistic al momentului, disjuncţia de fond şi conflictul de formă sînt absolut evidente. Compoziţia se încarcă excesiv, capacitatea de sinteză suferă în mod vădit, iar cromatica subtilă şi aeriană, oricîte eforturi descriptive ar face, nu poate comunica natura eroică a omului angrenat în mecanismul social pe care noua estetică o pretindea în mod ultimativ. Este foarte interesant de observat că în cadrul acestor somaţii majore al noilor realităţi istorice, politice şi morale, numele importante ale artei româneşti, acelea care supravieţuiesc celui de-al doilea război mondial, sînt prezente cu mă