Simona Sora, Hotel Universal,

Editura Polirom, Iaşi, 2012,

265 p.

Debutul în proză al Simonei Sora este, după părerea mea, revelaţia literară a anului. Sigur că autoarea, critic literar cu state vechi, şi încă unul dintre cei mai buni ai generaţiei ei, are teoria literară la degetul mic, sigur că era de aşteptat să ştie cum să construiască un roman, cum să aşeze frumos straturile textului, astfel încât cititorului să i se dezvăluie treptat sensurile mai mult ori mai puţin ascunse. Şi totuşi, ceea ce atrage în primă instanţă nu este calitatea construcţiei literare (căci pentru a-i descoperi tainele trebuie să parcurgi câteva zeci de pagini), ci farmecul povestirii, muzicalitatea frazei, savoarea limbii –, iar asta se numeşte talent.

Recreînd atmosfera Balcanilor de secol XIX, Simona Sora spune parcă o poveste, presărând-o atent ici şi colo cu arhaisme, destule cât să te plaseze în epocă şi să te imerseze în peisaj. De fapt, povestea aceasta pe care noi o citim i-o spune Maiei bunica ei, Maria, de-a lungul mai multor ani, adesea alături de vailingul cu petale de trandafir care trebuie atent decupate şi frecate cu sare pentru a scoate din ele cea mai bună dulceaţă. Atmosfera ce se întreţese între cele două femei, asezonată de aroma bunătăţilor pe care le pregătesc tot timpul, aminteşte de romanele lui Sorin Titel, dar Simona Sora adaugă nuanţe suplimentare povestirii, care chiar în interiorul romanului se transformă în literatură: „Când începuse să transcrie – în camera 308 din căminul Universal – epopeea obscură, cu schimbări de la an la an, cu erate şi lovituri de teatru, povestită de Maria mare în copilăria şi adolescenţa ei, Maia se trezea repovestind şi suprapunând peste povestea bunică- sii cîte una străină.” Povestea aceasta pe care o spune Maria şi care e doar o parte din substanţa romanului are drept scenă, în bună parte, Hote