Într-un interviu apărut zilele trecute pe acest site, am spus ceva antipatic despre Crin Antonescu. Am spus multe alte lucruri, dar e, se pare, dreptul gazetarilor să scoată în evidenţă, cu litere de-o şchioapă, ceea ce li se pare lor ”breaking”.
Oricum, am încasat, imediat, reacţia cîtorva ”suporteri” liberali. Nu poţi să bombăni Rapidul fără să-i enervezi pe ”rapidişti”. O domnişoară zglobie, în mod evident nu foarte chinuită de lecturi şi reflecţiuni abisale, a constatat că am ”o obsesie” cu Crin Antonescu. De fapt, e un citat din şeful ei care, acum vreun an, a spus ceva asemănător, ca reacţie la un rapid portret pe care i-l făcusem, cred, în Dilema. În realitate, în ultimii doi ani, n-am scris, cu totul, decît de vreo trei ori despre liderul liberal. Domnişoara cu pricina pretindea însă că dau cu vitriol cam la fiecare două zile. Într-un fel, sunt flatat: nu e rău ca două-trei menţiuni, risipite prin presă la lungi intervale de timp, să fie resimţite ca un atac cvasi-cotidian. Înseamnă că greutatea lor are un nesperat efect remanent: se aud o dată, dar subzistă, prin ecou, zile şi luni întregi…
Pe de altă parte, cred că şi dacă aş fi cu adevărat obsedat, aş avea oarecari motive să fiu. Crin Antonescu e foarte des prezent în diferite emisiuni de televiziune. Nu eu mă duc peste el, ci el vine peste mine. În plus, vrea să-mi fie preşedinte. Nu e normal să mă obsedeze viitorul meu politic? Cum să nu mă obsedeze, pe mine ca şi pe toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, fie ei uselişti sau opozanţi, figura unui politician supra-abundent, limbut, cînd fioros, vajnic, în luptă nemiloasă cu mapamondul, cînd scuturat de inexplicabile accese de veselie, curmate, neliniştitor, de reveniri bruşte la masca sobrietăţii. Insul e, în felul lui, remarcabil. Dispune de o dinamică amplă, pendulînd ameţitor între spasmodic şi somnolent, între surîsuri benevolente, momente de abs
