Într-un palazzo din Veneţia s-au întîmplat în secolul al XIX-lea lucruri deosebit de stranii. Au fost ucişi acolo, în decurs de mai mulţi ani, rînd pe rînd, patru scriitori italieni,în condiţii deosebit de misterioase. Crimele nu au fost elucidate nici pînă astăzi. Cine oare au fost făptaşii şi care-au fost motivele care i-au mînat? Mai mult în glumă, dar şi puţintel în serios, propun o variantă explicativă: făptaşii au fost traducătorii acestor scriitori în alte limbi. Ipoteza mea nu este chiar atît de năstruşnică şi neîntemeiată, dacă stăm să ne gîndim la un lucru: să traduci o operă literară în altă limbă nu e numai o mare plăcere, ci uneori şi un cumplit chin. Sintagme, expresii neaoşe tipice doar unei limbi, conotaţii pe care le pricepi doar dacă trăieşti în ţara respectivă îi fac traducătorului zile fripte şi-l aduc din cînd în cînd la disperare. Aşa că nu-i de mirare dacă simte uneori dorinţa irezistibilă de a se da cu capul de pereţi sau, cînd traduce o carte mai sucită, de a se arunca pe fereastră. Bineînţeles, nu de la parter, ci de la un etaj cît mai inalt cu putinţă. Dar cei mai mulţi oameni, trebuie să o recunoaştem, cam ţin la viaţa lor, aşa că unii traducători cochetează din cînd în cînd cu gîndul de a-l ucide mai bine pe autorul operei care-l torturează, pentru a-l impiedica pe acesta să mai producă pe viitor un astfel de roman, poem sau povestire.Discuţii aprins-italieneşti sau cumpătat-germanice Lăsînd gluma, în parte serioasă de-o parte, hai să trecem la realitatea de azi. La Palazzo Correr-Contarini, adică la sediul Institutului Romån de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, unde gazdă fără cusur este Monica Joiţa, ne-am întîlnit la invitaţia Centrului Naţional al Cărţii, între 19 şi 23 septembrie, pentru un workshop de traduceri literare numit Literodromul Babel Reloaded, trei scriitori români, Mircea Cărtărescu, Marin Mălaicu-Hond