Mandatul de aducere este în zilele astea un subiect fierbinte. Şi, din nefericire, la fel ca majoritatea dezbaterilor din spaţiul public românesc, o falsă problemă care ascunde altceva.

Nu vreau să comentez dosarul BAC-ului, un subiect mult prea larg ca să poată fi abordat exhaustiv într-o simplă postare de blog.

Ceea ce vreau să comentez este efortul unora de a crea imagini răsturnate, de a discredita, de a dezinforma, de a ridiculiza cu rea credinţă. Metodele nu sunt noi, sunt doar mai lipsite de subtilitate, mai mediocre, dacă pot spune aşa, decât în alte cazuri. Până la urmă ne lovim tot de o problemă de educaţie. Problemele se reduc la a fi cu cineva sau împotriva cuiva. Şi la cine nu-i cu mine e împotriva mea.

Pe ecrane rulează aceleaşi câteva imagini, aceleaşi două-trei feţe care spun şi nu spun ceva concret, aceleaşi două-trei scene mărunte şi întâmplătoare. Imaginile sunt reluate, repetate obsedant pe parcursul întregii zile; ziua cârtiţei pare să fi pus stăpânire pe minţile noastre. Imaginea apocaliptică de proporţii este creată prin multiplicarea, prin clonarea măruntului. Prin repetiţie, incidentul izolat este instituit drept regulă. În 2003 am fost la concertul lui Elton John de la Bucureşti. Stadionul mi s-a părut atunci surprinzător de gol. După un timp am văzut acelaşi concert la televizor şi, pe cuvânt, de data asta stadionul chiar era plin.

Apar martori care, intrând în direct la televizor, spun cu totul altceva decât se spune despre ei că ar fi spus. Dezamăgesc şi, în consecinţă, se trece uşor peste ei. Discursul prestabilit îşi urmează nestingherit cursul. Am râs aproape, aflând despre o elevă care a spus că nu a fost speriată de poliţie ci de reprezentanţii presei.

Pe de altă parte, românul e sensibil, sentimental, compătimeşte cu confraţii. Nu e important dacă s-a dat sau nu s-a dat mită, e important să răspundă cin