Nu visez să mai ies în stradă, ca-n decembrie ’89. Ar însemna că ne-am întors în cea mai rea dintre lumile posibile.
Deunăzi, un participant la Revoluţie mi-a scris câteva rânduri. Cu permisiunea dvs., am să-i reproduc spusele. „Ai mai vrea sa retrăieşti acea zi, Florin? Am făcut bine ce am făcut atunci? Când văd cum toată acea curăţenie sufletească şi demnitate românească sunt pângarite de atâtea curve şi calici, parca am aşa un regret - că Ceauşescu ar mai fi fost bun vreo 2 ani. [...] Până la urmă nu mi-am facut decât datoria de român şi eram dator României cu gestul meu,
DAAARR... De fapt am plătit tribut unei jumătăţi de măsură. Am lăsat în voia sorţii până şi viaţa noastră. [...] Eu cred, sunt convins ca trebuie să se definească şi Revoluţia din '89."
Deşi numele celor alături de care am ieşit în stradă, pe 21, s-au mai şters, imaginile lor rămân vii. Îmi amintesc noaptea căzută repede şi fără speranţă peste noi, când, convinşi că vom fi striviţi ca nişte păduchi, ne împărtăşeam ultimele dorinţe... Numai cei care au ieşit de bunăvoie, când nimic nu era decis, lăsând deoparte frica şi lenea, sunt în drept să vorbească. Eu, personal, nu am îndoielile de mai sus. Ştiu bine că acela care se revoltă împotriva unei lumi nedrepte nu greşeşte, chiar dacă rezultatul acţiunilor lui nu e unul strălucit. Revoltatul nu e responsabil de felul în care concetăţenii lui, eliberaţi, îşi reorganizează traiul, îşi rescriu legile şi-şi aplică ideile economice. Mă feresc, însă, să rostesc cuvintele „revoluţionar" şi „revoluţie".
La urma urmei, a fost o revoluţie? Am mari îndoieli. Revoluţiile se caracterizează prin imediata introducere a Terorii. Nu altfel s-au comportat revoluţiile franceză, rusă şi chineză. A doua caracteristică e exproprierea şi excluderea din viaţa publică a tuturor foştilor privilegiaţi, rapid şi fără excepţii. Or, în România, nici
