Partidele nevoite să prescrie leacuri economice amare pot spera în menţinerea unui anumit grad de popularitate doar în condiţiile în care dau dovadă şi de o oarecare empatie faţă de suferinţa electoratului.

În perioada anilor 1990, nici Ion Iliescu şi nici Emil Constantinescu nu s-au sinchisit să semnaleze o minimă solidaritate cu victimele politicilor lor economice: primul a rămas preocupat de înfiinţarea unei clase capitaliste postcomuniste, al doilea a ţinut să demonstreze instituţiilor financiare internaţionale că este capabil să impună strângerea curelei atât timp cât măsura duce la aderarea mai rapidă a ţării la structurile euroatlantice. În mod surprinzător, Traian Băsescu - până în prezent politicianul postdecembrist cel mai versat în privinţa pulsului electoral - a adoptat, la rândul său, o atitudine impasibilă în chestiunea impactului măsurilor de austeritate din ultimii doi ani, neavând vreo tentativă serioasă de a apela la sufletul, inima şi înţelegerea celor afectaţi direct.

În ziua anunţului despre închiderea fabricii Nokia de la Jucu şi a disponibilizării celor 2.200 de salariaţi, reacţia eminamente reţinută a guvernului şi autorităţilor locale a fost de-a dreptul frapantă - comparativ, în 2008 întreaga conducere a landului Rhenania de Nord-Westfalia descindea la puţine ore după un anunţ similar al concernului finlandez la porţile fabricii din Bochum pentru a-i îmbărbăta pe germanii disponibilizaţi, dar şi pentru a demara negocieri dure cu reprezentanţii Nokia. La Bucureşti, Guvernul Boc a ­tăcut mâlc toată ziua, pentru ca abia seara ­Andreea ­Paul Vass să anunţe sec că decizia concernului este una pur managerială şi nicidecum survenită din vina autorităţilor române. Tonul glacial adoptat de consilierul pe probleme economice al premierului cu această ocazie a lăsat impresia că doamna Vass considera chestiunea închiderii unei fabrici din