Ştiţi că primele manele erau doar cântece pe versuri de dragoste iar lăutarii făceau „nopţi albe" pentru a-i distra pe bucureşteni şi acum 200 de ani?

În foclorul sătesc se cunosc două forme muzicale care au dăinuit în timp - cântecele propriu-zise şi cele cu o formă liber-improvizatorică, în care interpretul poate face modificări, cum este doina şi balada. Aceste cântece au fost iubite de lautarii secolului XVIII, care mai apoi au dat naştere cântecelor de mahala.

În momentul în care folclorul de la sat a ajuns pe mâna lăutarilor profesionişti de la oraş, cântecele s-au transformat pentru că „mahalaua le-a impus anumite dorinţe, aspiraţii, sentimente. Au apărut jelerile, oftaturile, ahurile care au adus microintervalurile, sunetele netemperate, de esenţă orientală", ne explică muzicologul profesor universitar doctor Viorel Cosma.

Aşa apare în cultura lăutărească a Bucureştiului de altădată cântecul de lume, de mahala, cântecul orăşenesc, cântecul ţigănesc.

Flăcăii îşi cucereau iubitele prin vocea lăutarilor

În secolele XVIII- XIX, flăcăii de curte le făceau declaraţii de amor iubitelor prin intermediul lăutarilor. Acestor confesiuni de dragoste li se alăturau desigur „un ah! şi un oh!" iar dacă versurile erau frumos unduite pe ritmul molcom, lăutarul era bine plătit şi înstărit cu „pungi de bani".

„De va porunci : danţul! /El îi cântă şi ia sfanţul"

Anton Pann, exponentul cel mai strălucit al cântecelor de lume din perioada 1750-1850, scrie despre soarta „musicului" pentru care vorbele boierului care îl plătea erau literă de lege : „Nu mă defăimaţi pe mine,/Pân nu veţi critica bine,/Căci un Music lui nu-i cântă,/Ci celui ce îl descântă,/De-i zice : cântă de jale,/Face pe voile sale./De-i zice : de veselie,/El şi aceasta o ştie./De va porunci : danţul!/El îi cântă şi ia sfanţul".

Lăutarul trebuia să fie convingător în re