● Brazzaville, 21st Century Girl, Soyuz Records, 2008.
După ce vremea legendarelor vizite la nivel înalt a apus, după ce prietenia între popoare dă semne că s-ar fi şubrezit, după ce Congo, chiar dacă a rimat cu Bombo, nu a adăpostit emigranţi români, iar marele Brazzaville a evitat la mustaţă o înfrăţire cu micul Paris, a sosit timpul pentru ca lucrurile să intre în făgaşul lor normal. Fără nici o legătură cu treburile de stat, fără ovaţii inutile şi panglici tăiate degeaba, Brazzaville vine la Bucureşti. Am să încerc să fiu concis: e bine. Şi e bine pentru că, în sfîrşit, în capitala patriei noastre se vor petrece chestiuni muzicale care încep să semene cu acea realitate senină şi cochetă care, pînă nu demult, se confunda întru totul cu imaginea vestului. Primul pas, esenţial de altfel, a fost făcut, iar lumea a început să se obişnuiască la gîndul că trupe ca Rolling Stones, Metallica sau Muse vor ajunge şi pe plaiurile şi stadioanele noastre. Că şi Kasabian, Roisin Murphy sau Unkle au răzbit sau vor răzbi pînă aici este iarăşi un semn că oficialităţile şi poporul ascultător s-au urnit din inerţia de altădată. Pasul trei, şi adevărata încercare, este însă ceva mai sensibil şi mai riscant pentru că porneşte de la premisa că gusturile noastre balcanice au fost şlefuite într-atît încît să primească, să deguste şi să tînjească după formaţiunile ascunse, ferite de intemperiile comerciale, cu desăvîrşire independente şi aproape deloc cunoscute. Pariul acesta, asemănător unui număr elegant de echilibristică, propovăduieşte ideea că evoluţia e îndeajuns de hîtră şi rebelă încît să umple sălile la Fuego şi la Brazzaville în acelaşi timp. Sau, dacă vreţi, mizează pe teoria că într-o ţară care suspină la muzică uşoară împănată cu cel mai kitsch etno este loc sub soare şi pentru acel indie-pop importat din cluburile britanice şi americane. În definitiv, aplicînd şi r