Tare ne mai lipsește măsura! În toate cele – dar mai ales în reacțiile publice la provocările imediate ale actualității. Moare Sergiu Nicolaescu. C.T. Popescu îl declară aproape... un zero absolut, televiziunile îi consacră nesfârșite ceasuri de emisie, mai multe decât în cazul oricărui deces „cultural” de până acum, iar vocea străzii, cu ecou pe bloguri, îl consideră genial. Flagrantă lipsă a măsurii, și de o parte, și de cealaltă! Măsură pe care Aristotel o definea ca spațiul de mijloc dintre „prea puțin” și „prea mult”.
Dacă mi se îngăduie, eu unul aș zice că Nicolaescu a fost cel mai mare făcător de filme al românilor, că a avut reale merite de animator, organizator și catalizator dâmbovițean al fenomenului, că a izbutit ample reconstituiri de uz (și cu iz) didactic, necesare și atunci, și acum, că n-a excelat prin subtilitate, ci a mizat pe argumentele amplorii în cadru și directeții declarative; oricum, un anume loc și rol onorabil în istoria cinematografiei naționale le deține cu legitimă autoritate. Numai că la noi se merge pe „ori, ori!”: alb sau negru, nuanțe nu ținem!
Dezechilibrată, în cazul funeraliilor lui Nicolaescu, și reacția Patriarhiei. Mai întâi, se cuvenea să aibă înțelepciunea de a tăcea. Și în al doilea rând, să nu avanseze familiei propuneri jignitoare de tipul „noi preluăm cheltuielile înmormântării, renunțați la cremațiune”. Și catolicii, și ortodocșii au același Dumnezeu; greu de crezut că pentru unii Domnul acceptă incinerarea, iar pentru alții o aseamănă cu păcatul sinuciderii. Absurd! Strada n-a voit în ruptul capului să renunțe la plăcerea de a iscodi chipul mortului – ancestrală curiozitate țățească! – și a huiduit, fapt fără precedent și culme a excesului. A lipsei de măsură, adică. Cum spuneam, specialitate românească: scoatem carul dintr-un șanț, ca să-l prăvălim în celălalt.
Cel mai elocvent argument: tratamentu