Vara aceasta, scriitorul Alexandru Ivasiuc ar fi împlinit 78 de ani. Aceasta e o vârstă care nu se potriveşte deloc cu imaginea omului păstrată de memoria mea. Nu neapărat fiindcă, atunci când l-am cunoscut, arăta foarte tânăr.

Când l-am văzut prima oară, Ivasiuc ieşise din închisoare şi din domiciliul obligatoriu la Lăteşti, în Bărăgan, cu trei ani în urmă. N-avea dinţi în gură (mai târziu va purta placă), era buhăit, nu de băutură, ci, probabil, fiindcă muşchii feţei cedaseră, plin de ticuri, agitat, cu un mers neregulat, cu opriri bruşte şi neanunţate (ne-am întâlnit prima oară pe bulevardul Magheru şi am făcut câţiva paşi împreună, aşa că felul lui de-a merge m-a frapat de la început). Avea 34 de ani, dar părea mult mai în vârstă. În nici un caz nu mi-l pot închipui octogenar pe omul atât de viu şi de neobosit care era. Acum, când mă gândesc la prietenia noastră, nu-mi vine să cred că ea urma să dureze mai puţin de un deceniu. Când a dispărut, sub dărâmăturile blocului Scala, la cutremurul din 1977, Ivasiuc nu împlinise 44 de ani.

Un om grăbit

Un deceniu de o nemaipomenită hărnicie. Literară şi nu numai. Reproşându-i eu uneori că se grăbeşte, îmi răspundea: „Trebuie să recuperez cei opt ani pierduţi". Era vorba, fireşte, de anii petrecuţi în închisoare şi în domiciliu obligatoriu. N-avea cum să ştie că îi rămâneau cam tot atâţia de trăit şi de scris. Chiar şi aşa, nu-şi refuza nimic din ceea ce viaţa îi oferea. Stătea nopţile până târziu, iar dimineaţa făcea ochi tot târziu, avea timp de risipit cu tot felul de prieteni sau, talentul lui, cu neprieteni; a condus o Casă de Filme, a stat un an în SUA, cu o bursă a lui Paul Engel, de care s-au mai bucurat şi alţi scriitori la începutul anilor '70, a fost consilierul de presă al ambasadei SUA la Bucureşti şi a bătut lumea (fără să toarne la Securitate, dragă Florin Iaru!), a iubit mai multe fem