Problema proprietăţii a fost, probabil, una dintre cele mai discutate în presa noastră de tranziţie: guvernele de pînă în 1996 au fost considerate neocomuniste (şi) pentru că n-au adoptat o lege de restituire a caselor naţionalizate; după 1996, sintagma restitutio in integrum s-a aflat pe buzele şi sub pixurile tuturor, de ziceai că gazetarii români se vor pune cu toţii pe învăţat latineşte; în sfîrşit, după ce coaliţia majoritară din legislatura trecută a tot dezbătut-o pînă s-au isprăvit mandatul, secolul şi mileniul, legea a fost votată şi este aplicată de puterea de acum. Ce face presa română (sau, mă rog, o bună parte a ei, o anumită parte a ei, cum preferaţi...) faţă cu acest eveniment? Face ce ştie mai bine: transformă totul într-un fel de carnaval, se scufundă din nou în butoiul unei stilistici zglobii, vede la tot pasul situaţiuni senzaţionale şi - cum altfel? - fierbinţi... De acord, au apărut şi editoriale în care s-a spus că legea repară un abuz al comunismului, dar ele sînt aproape strivite de atmosfera stranie pe care o produc ştirile despre mersul retrocedărilor. Să privim cîteva titluri, fraze şi sintagme luate din ziare şi de la telejurnale. Predomină metaforele bazate pe sfera semantică a catastrofelor naturale ("valul retrocedărilor", "avalanşa cererilor", "epicentrul seismului declanşat de petiţionari este Bucureştiul") ori pe patologia umană ("isteria revendicativă", "febra retrocedărilor", "furia retrocedărilor"). Un proces care pune mai degrabă probleme tehnice şi birocratice, cu acte, funcţionari şi notari, cu moştenitori şi chiriaşi, e transformat astfel într-un fel de furtună devastatoare, declanşată din senin. Un titlu merge pe semantica războiului ("Călăraşiul trebuie să facă faţă asaltului demolaţilor"), altul se inspiră din filmele horror ("în Piatra Neamţ a fost revendicat pînă şi cimitirul, cu morţi cu tot"). Funcţionarii public