O frumoasa iniţiativă a adunat la un restaurant aflat la înălţime, şi la propriu şi la figurat, mai multe persoane implicate în destinul artei ca marfă, în România. Selecţia a fost foarte bună, chiar perfectă, dacă mai ţinem cont că a fost foarte dis-cretă, găsind în reuniune cam toate persoanele implicate în modelarea pieţei de artă de la noi. Deşi uşor de anticipat, discuţiile au atins cote pasionale şi extreme de viziune. Inutil de spus că timpul s-a scurs fulgerător, mai ales pentru cei care, prinşi în circulaţia de iarnă grea bucureşteană, s-au aşezat cu întârziere la mesele rotunde. Astfel, mai erau multe de spus şi, cu siguranţă, mai clar, mai apăsat şi mai aplicat.

În general, discuţia despre piaţa de artă din România este acaparată de viziunea culturală, artistică, mai puţin economică a fenomenului. Nu ar fi o problemă, nici măcar guvernul României, cel puţin de la declanşarea crizei, în 2008, nu pare să fi dat o importanţă prea mare adâncimii în viziunea economică. Astfel, discuţia despre piaţa de artă românească a anului 2012 se bazea-ză pe amintirile boeme dinainte de 1989. În aşa măsură încât chiar se concluzionează că stăm bine acum. Depinde, desigur, şi din ce zonă te apropii de fenomen, dacă vii de acolo unde banii încă se mai flutură, nu poţi fi decât exuberant. Dacă vezi, însă, media dată de cei care nu ies, neexplicabil, din serie, nu prea ai de ce să te bucuri. În urmă cu câţiva buni ani, singura casă de licitaţie de atunci strâmba din nas când, deşi vedetele plusau serios, procentul de adjudecare la pictură şi grafică era de doar vreo 70-80 la sută. Acum totul s-a răsturnat, procentul anterior fiind al neadjudecărilor.

Şi totuşi, vânzarea de obiecte de artă sau de colecţie este o piaţă şi trebuie să respecte regulile acestei activităţi. Este drept că la noi casele de licitaţii sunt mai active pe plan cultural şi mai imaginative decât