Existenţa unei monede naţionale este un instrument. Dar cum trebuie el folosit?
Ca să ajungă din urmă Europa, România are două etape de parcurs: „convergenţa nominală" - care se va încheia cu adoptarea euro - şi „convergenţa reală". Criza a dat peste cap calculele iniţiale, iar termenele au fost temporizate. România a renunţat la ţinta 2015 pentru adoptarea euro. Cu certitudine, acest lucru trebuie tratat ca un prim eşec. România nu este în poziţia Cehiei sau a Poloniei, care să-i permită un euroscepticism bine dozat, ci mai degrabă în a Bulgariei, care măcar a reuşit să fructifice avantajele unui curs fix prin disciplină monetară şi fiscală.
Însă de-acum contează mai puţin trecutul şi mult mai mult paşii care urmează. Decizia s-ar putea dovedi o gură de oxigen sau încă o înghiţitură de apă sărată.
„Convergenţa nominală" este procesul în urma căruia majoritatea preţurilor se vor alinia la cele din Uniunea Europeană. Sunt două metode prin care acest lucru se poate realiza: una malignă - inflaţia, respectiv una benignă - aprecierea monedei. În primul caz, scumpirile duc la o redistribuire violentă a veniturilor, în care principalii beneficiari sunt statul şi companiile de pe pieţele inelastice, iar cel mai mult pierd salariaţii, pensionarii şi firmele mici. În al doilea caz, tranziţia nu este resimţită deloc pe plan intern: preţurile cresc doar în raport cu moneda euro, dar rămân constante în raport cu veniturile. Etapa este absolut necesară. Preţurile nu pot fi păstrate jos doar pentru a compensa veniturile mici, pentru că întotdeauna vecinii mai înstăriţi vor putea supralicita, generând unul dintre efectele cererii ridicate: inflaţie sau penurie.
Teoretic, adoptarea euro trebuie să se încheie după încheierea procesului de convergenţă nominală. Ce urmează?
„Convergenţa reală" este la rândul său un proces deja început, însă va
