Bugete tot mai mici, rezultate tot mai “subţiri”, baze de antrenament lipsă şi sportivi tot mai puţini. Cam aceasta este imaginea sportului de performanţă românesc la început de 2009.Una dintre cauze datează chiar din 1990, atunci când au început retrocedările.

Rezultatele “subţiri” obţinute de sportul românesc la Olimpiada de la Beijing ne-au alarmat pe toţi. Niciodată, din 1952 încoace, mişcarea olimpică de la poalele Carpaţilor nu a avut o clasare atât de proastă, locul 17 pe naţiuni. Iar viitorul sună la fel de rău, în condiţiile în care bazele sportive olimpice din România sunt pe cale de dispariţie.

Participarea la Jocurile Olimpice de la Beijing a adus în portofoliul României doar câteva medalii: patru de aur, una de argint şi trei de bronz. Enervaţi că nu s-au mai putut poza cu gloria la scara avionului, politicienii au luat foc. A fost un motiv numai bun pentru a spune că neindroducerea sportului în priorităţile naţiunii a fost o decizie deşteaptă, reliefată suficient de bine de aceste rezultate descurajante. Atât conducătorii sportului, cât şi sportivii au pus piciorul pe acceleraţia realităţii şi ne-au arătat verde în faţă cum stă treaba, adică “foarte bine în raport cu baza existentă în România”. Mai mult, ne-au şi avertizat: “După Londra, în 2012, aceste rezultate vi se vor părea mari performanţe”.

FĂRĂ SCĂPARE

În 1990, după apariţia Legii 18, românul a purces la recuperarea terenurilor confiscate de regimul comunist. De clădiri nu s-a atins nimeni, fiind considerate de interes naţional. Apoi a venit Legea retrocedărilor. Şi sportul a intrat în vrie. Patrimoniul acestuia a început să dispară sub avalanşa de cereri de retrocedare, depuse de moştenitori. Odată înapoiate proprietarilor, a început “măcelul”. Încet, încet, încălcându-se constant legile în vigoare, au început să dispară sub lama buldoze