Cozi încă de pe 3 ianuarie la administraţiile financiare: mai ales pensionarii şi nevoiaşii îşi rup de la gură spre a-şi plăti taxele şi impozitele locale, cele datorate pentru locuinţe şi clădiri, ca să scape de obsesia că, dacă mai stau, nu se ştie dacă or să aibă de unde să le mai achite. Nu altfel procedează patronii firmelor private, fie că-i vorba de o pricăjită de gogoşerie, ori de o afacere mai pricopsită. Nu-i neapărat vorba de “spirit civic”, de înţelegerea faptului că fără aceste venituri primăriile nu pot funcţiona, n-au cum întreţine şcolile şi spitalele, cum repara străzile sau amenaja parcurile, n-au bani pentru salariile funcţionarilor publici, inclusiv pentru poliţia locală. E mai degrabă instinctul de conservare, ştiindu-se că nu-i bine să-ţi pui Fiscul pe cap, că-ţi pune poprire pe leafă sau pensie, îţi închide afacerea ori îţi scoate la vânzare garsoniera sau cele două camere comandate şi te trezeşti în stradă, cu tot cu nevastă şi copii. Dar această stare de spirit şi de acţiune e valabilă, ca în atâtea alte cazuri, doar pentru prostime şi pentru micile firme particulare. Există însă în România o largă categorie de contribuitori pe care-i doare-n cot de impozitele şi taxele locale. E vorba de importante instituţii, mai ales ale statului, care se află, de câţiva ani, într-un aberant soi de grevă fiscală cu aprobare de sus. Încă din 2009 (OUG 109), Guvernul a stabilit o lungă listă de scutiţi de taxe pentru clădiri: instituţiile de învăţământ, clădirile unităţilor sanitare publice, lăcaşurile de cult, clădirile afectate centralelor hidro, termo şi nuclearo-electrice, imobilele aflate în administrarea domeniului public al statului şi al RAAPPS etc.

În noiembrie 2011, Guvernul a persistat în a degreva instituţiile publice de achitarea impozitelor şi taxelor locale. Rămâne în categoria scutiţilor şi RAAPPS, care s-a jeluit că are dificultăţi