Fără să cunoşti cugetul eminescian, sursele lui uimitor de bogate, fără să-i citeşti opera jurnalistică şi, pe cât posibil, manuscrisele, nu-l poţi asuma pe Eminescu. Nu e o redută oarecare cartea poetului. N-o cucereşti dintr-o suflare.

Îl citisem, îl recitasem, îl învăţasem pentru examene. Admiram şi invidiam în acelaşi timp o colegă care recita, dintr-o suflare, Luceafărul întreg. N-am atins niciodată această performanţă. De aceea, poetul mă inhiba oarecum. Mai ales Luceafărul, care mi se părea de necuprins, dară-mi-te de rostit cu intonaţie, în faţa sălii plină ochi cu părinţi, învăţători şi colegi, la serbările şcolare. Preferam poemele mai accesibile şi mai uşor de intonat. În liceu am avut privilegiul de a învăţa literatura cu o distinsă profesoară, pe care am mai evocat-o în acest colţ de pagină, doamna Carmen Ciobanu, în faţa căreia mă înclin. Dar cred că profesoara mea era mai aproape de moderni precum Blaga, Arghezi, Bacovia ori Barbu. Tocmai se deschisese cutia cu amintiri, iar poeţii evocaţi se predau din nou, după mai mulţi ani de uitare. Eminescu nu avusese „norocul” să fie interzis. Fusese doar cenzurat şi supus unor simplificări teziste, reclamate de pedagogia formării „omului nou”. Accentul se punea atunci pe acele poezii cu mesaj social-politic, pe cele de inspiraţie folclorică ori cele dedicate naturii. Am învăţat şi proza eminesciană, dar mărturisesc a nu fi înţeles mare lucru pe atunci. Eminescu era îmbrăcat în epocă într-o haina oficială strâmtă, care îl sufoca. Până târziu, am asumat pregnant imaginea poetului răzvrătit împotriva orânduielii „crude şi nedrepte”, dar nu înţelegeam sursa acestui dezacord cu timpul său. Restituit fragmentar şi selectiv, citat mai mult decât citit, declamat, dar prea puţin înţeles, nu e de mirare că poetul se „oficializase”. Contribuise la aceasta chiar eminentul lui exeget, George Călinescu, prin revizu