Primul model identificat în filigranul stilistic al Istoriei critice a fost Călinescu. De altminteri el pare să devină aici, după un criteriu cantitativ, noul centru al canonului, beneficiind de cel mai mare număr de pagini şi de cele mai multe referinţe indexate. Argumentul acesta numeric e foarte fragil. Bloom nici măcar nu-l ia în calcul atunci când dispune radial toată literatura occidentală în jurul lui Shakespeare. Dar deplasarea de interes e plauzibilă, mai ales într-o carte dintru-nceput deschisă către dialogul interpretărilor. Opţiunea lui Manolescu nu ţine însă, cum s-ar putea crede, de imperativele influenţei de gen. Istoria lui nu privilegiază magnetic istoriile altora. Dovadă că, prezent în secţiunea dedicată Marilor scriitori interbelici (alături de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Anton Holban, M. Blecher), teoreticianul, criticul şi istoricul literar Călinescu e citit simultan ca romancier, poet şi dramaturg. Poligrafia triumfă, în toate cazurile, în faţa strictei specializări. Emblematice în acest sens sunt resuscitările de care au parte memorialistul Topârceanu sau recenzentul Sorescu.
Oricum, invocata dominaţie a lui Călinescu mi se pare, sub aspect critic, incompletă. Tăietura frazelor vine, la Manolescu, de altundeva. Ironia lui e permanent disimulată, niciodată megalomană. Formulările lapidare exclud muzicalitatea mai multor măsuri. Iată Noaptea furtunoasă povestită în două rânduri, de zece ori mai puţine decât aparatul critic care se străvede printre ele: "Acţiunea piesei se precipită în aceeaşi noapte. Veta se pregăteşte de culcare, fredonând o strofă din Sion. (Ar trebui comparată cu poezia pe care Rică i-o dedică Ziţei ca să se vadă cum paşoptismul celei dintâi se metamorfozează, în cea de-a