Știrea care m-a ținut cu urechea spre televizor a părut umoristică. În zidurile Cotrocenilor ar exista o bacterie care-i sperie pe consilieri și, probabil, îl îndeamnă pe locatarul din Deal la o igienizare suplimentară cu spirtoase. O tărie în plus ține microbii la distanță. Sigur, ca orice doctorie, are și efecte colaterale. Unul e riscul de a te mâna, cu și fără treabă, la pupitrul cu steag pentru declarații de presă. Declarațiile n-au, în general, treabă cu România, cu suferințele ei, deloc neglijabile, ci cu dușmanii prezidențiali, cu fiica familiei care l-a uns pe tat-su moșier, cu bâzdâcuri. Să se tragă asta de la bacterie? Știrea de presă, cărând în spate niște confirmări inginerești, aduce și suplimentul candid că bacteria e lacrimogenă. N-am înțeles dacă ființa ei microscopică  plânge sau produce plâns? Dacă plânge bacteria e treaba ei sufletească de bacterie. Dacă plânge locatarul, gâdilat la sensibilități, n-ar fi nicio noutate. El s-a suit politic, la hârtoape grele, utilizând rețeta zmiorcăielii. A bocit nițel și s-a făcut președinte. A mai bocit nițel și a rezultat că puștiul cârpit de dosul labei prezidențiale a fost bătut măr de Patriciu. A plâns că a murit mumă-sa care, biata, atunci chiar era vie și a tot plâns cu ocazii dezlânate. Să i se tragă plânsul de la bacterie sau de la  antidot?

Zidurile Palatului Cotroceni, care adună în ele câteva sute de ani de istorie românească, plâng cu certitudine. Plâng tragedia de a asista, lângă capela în care se ruga Regina Maria, la dezmățuri bahice și orgii ghiolbănești. Plâng amintirea unui rege adevărat. E greu ca zidurile, învățate să adăpostească sufletul patriot al unei Românii care se mișca elegant prin saloanele cu oglinzi venețiene ale lumii, nefiind ținută la ușă pentru bănuiala de a avea păduchi, să suporte atâtea umilințe. Zidurile au demnitatea lor de piatră. Degeaba sapă cu târnăcopul să