Crescută într-o suburbie multiculturală şi săracă din Paris, mamă a doi copii, Sandie Blanchet ştia că o să lucreze pentru ONU de când era mică. Acum, după o carieră internaţională de 19 ani în cadrul UNICEF, Sandie Blanchet vorbeşte în premieră pentru presa românească despre evoluţia UNICEF în România, schimbările pe care le-a adus, provocările pe care le înfruntă organizaţia, despre violenţă şcolară, excluziune socială şi sărăcie şi despre cei 80.000 de copii români rămaşi fără părinţi.
UNICEF lucrează în România de peste 20 de ani, din anul 1991. Cum a evoluat UNICEF în toată această perioadă şi care sunt cele mai importante realizări ale organizaţiei?
UNICEF şi-a început activitatea în anul 1991 la cererea Guvernului României pentru a oferi sprijin mai ales în domeniul protecţiei copilului. În toţi aceşti ani, UNICEF a lucrat şi lucrează în continuare alături de Guvern, societatea civilă, sectorul privat, alţi parteneri naţionali şi internaţionali, mass-media pentru a se asigura că toţi copiii merg la şcoală, au acces la servicii de sănătate şi sunt protejaţi împotriva violenţei, neglijării, abuzului, exploatării şi a HIV/SIDA. UNICEF aduce şi aplică în România cele mai bune practici pentru a consolida sistemele şi serviciile de sănătate, educaţie şi protecţie a copilului şi pentru a transmite familiilor cunoştinţele necesare pentru a-şi îngriji cât mai bine copiii şi nepoţii. Programele UNICEF au adresat problemele cu consecinţele cele mai grave pentru un număr mare de copii şi familiile lor: mortalitate infantilă, instituţionalizarea copiilor, integrarea copiilor cu dizabilităţi, abandonul şcolar, incluziunea socială a copiilor romi, urgenţe.
Trăim o perioadă de criză. Cum au evoluat donaţiile?
Din păcate, situaţia financiară de la nivel global a avut un impact important în ceea ce priveşte strângerea de fonduri.