La 140 de ani de la moartea sa, primul şi singurul domnitor pământean al României este amintit, in genere, într-o perspectivă luminoasă, fără umbre inutile, care să lase loc la controverse. Totuşi, Alexandru Ioan Cuza a fost o personalitate cu “lumini şi umbre”, cu pasiune şi mult tumult în suflet, iar povestea de dincolo de imaginea nepătată a domnitorului (orice elev de şcoală primară îţi va spune anecdotele cu Vodă Cuza, cel stârpitor de rău) este una spectaculoasă.
“Să trăiască România!”
După actul abdicării, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Cuza este nevoit să ia calea exilului. Înainte de a se îndrepta spre Europa de Vest, unde va încerca să-şi înece dorul de ţară frecventând societăţile distinse din Viena, Milano sau Paris, domnitorul face totuşi o ultimă oprire la Cotroceni, de unde, în dimineaţa zilei de 13 februarie, rosteşte câteva cuvinte memorabile pentru ţara pe care nu avea să o mai vadă niciodată: “Să dea Dumnezeu să-i meargă mai bine ţării fără mine decât cu mine. Să trăiască România!”.
Cu aceste cuvinte şi cu bogata moştenire politică, Alexandru Ioan Cuza rămâne în memoria noastră colectivă drept o personalitate exemplară.
Cu viaţa sa amoroasă, însă, lucrurile sunt ceva mai complicate... Poate doar regele Carol al II-lea ar putea să-i mai ţină piept, în ce priveşte pasiunea pentru femei!
De la Parisul seducţiilor la uniforma de cadet
Istoricul C.C. Giurgescu îl caracteriza pe domnitor ca fiind: “cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care ţineau la buna lor faimă”. Se ştie, de altfel, despre Cuza că era ahtiat de jocuri de cărţi, cafea şi femei frumoase. “Ucenicia” într-ale petrecerilor şi amorului şi-a făcut-o la Paris, în anii adolescenţei, când, trimis la studii şi fără constrângerile unei familii aproap