Şi nici bancher la bancher. FMI-ul este o bancă, nu o instituţie de caritate. Ea nu ne face cadou miliardele de euro fără de care nu ne-am putea susţine bugetarii şi pensionarii, ci ni le împrumută – e drept, la dobânzi mai mici decât cele de pe piaţa liberă – unde există şi posibilitatea ca nimeni să nu vrea să te împrumute, indiferent de dobândă, bănuind că nu ai cum să dai banii înapoi. Deci, de pe poziţia lor de bancheri mondiali, băieţii de la Washington nu pot rămâne indiferenţi faţă de atitudinea neprietenoasă a autorităţilor române faţă de bănci, atitudine exprimată prin „Ordonanţa 50”. La iniţiativa Autorităţii pentru Protecţia Consumatorului, guvernul a elaborat un act normativ prin care băncile nu mai au dreptul să modifice după bunul lor plac condiţiile de creditare. Această politică are solidă tradiţie la noi, de când finanţele au trecut din mâna statului în cele ale bancherilor. În sensul că banca are toate drepturile, pentru că ea are banii, iar debitorul are doar obligaţia de a plăti toate comisioanele pe care le inventează bancherii.
Ordonanţa, care dă clienţilor băncii dreptul de a fi consultaţi şi informaţi în legătură cu orice modificare, a stârnit mare agitaţie pintre bancheri. Aceştia propăvăduiesc o adevărată Apocalipsă dacă se vor aplica măsurile prevăzute în ordonanţă, evocând chiar spectrul prăbuşirii sistemului. Un sistem pe care nu l-a prăbuşit criza – ba chiar i s-a dat posibilitatea să obţină beneficii importante când le-a fost tuturor mai greu.
Mărul discordiei provocate de Ordonanţa 50 stă în prevederea că se poate interveni asupra contractelor de creditare în curs, care au prevederi excesive. Protecţia Consumatorului zice că ele sunt rodul unor abuzuri (ceea ce este evident), iar bancherii invocă lucrul deja făcut, contractul deja încheiat şi semnat, asupra căruia n-ar mai trebui să se poată interveni.
Pe acel fond v