Mama mea s-a stins pe 1 ianuarie. Ca şi Sergiu, a avut decenţa să nu strice nimănui Sărbătorile. Să aştepte o ţâră. Recent, el spunea că nu va muri niciodată. E nemuritor.
Prin opera lui cinematografică, poate. Căci altfel nimeni nu-l poate îmbuna pe Dumnezeu. Eu cred că nu-şi imagina că va rosti fraza asta pe când filma „Nemuritorii"... Personal, l-am cunoscut doar prin prizma profesiei, dar nu cred că-ţi trebuia o mare apropiere să vezi că era un copil mare. Un spirit ludic. Extrovertit. El se juca de-a soldaţii, generalii, comisarii, regii şi domnitorii. Nici la Revoluţie, unde totul era adevărat - se trăgea, se împuşca - nu l-am perceput decât ca pe un copil care se juca cu viaţa... ca pe un actor.
Aşa cum s-a jucat şi cu istoria. Căci, ferească să luaţi filmele lui „istorice" drept filme istorice. Nu!, sunt artistice. El cocheta cu adevărul minciunii şi minciuna adevărului, a ficţiunii. Filmele lui sunt ucronii. Nu lăsaţi copiii să înveţe după ele... decât spiritul acela eroic al românului. Spirit şi aşa topit odată cu fierul fabricilor şi uzinelor dat la fier vechi; adunat şi vândut de purtătorii folclorului nou, născut după focul revoluţiei: de maneliştii neamului. Sperjurii şi urechiştii politici...
Poltica însă nu mai era o joacă la Sergiu. Acolo nu l-am agreat. Parcă avea o misie secretă. Era abscons. Parcă îmi ascundea ceva ce voia să-mi dezvăluie doar înainte de finalul filmului... A fost o existenţă histrionică. Regizor, scafandru, cascador, actor, senator, politician roşu, factotum politic şi artistic. Dar, ce nu ştia să facă? Asta a uluit: de unde ştia el, bre, politichiia aşa de bine? Îi ştia pe toţi marii, greii şi îi chema la luptă. Pe toţi generalii Patriei...
Fabulos ins ce va naşte legende, scandaluri post-mortemiene. Unii căţei înlăturaţi de el, sau chiar unele valori - căci a avut şi putere şi influenţă - vor sări să-
