M-am dus la Facebook (Reţeaua de socializare) din două motive: să văd cum a luat naştere un fenomen socio-informatic de asemenea proporţii şi pentru că e un film de David Fincher (Fight Club, Se7en). Am ieşit cu amândouă buzele umflate.
Filmul e despre orice, numai despre Facebook nu. Aflăm cum s-a judecat îndelung părintele reţelei, studentul pe atunci (2003) Mark Zuckerberg, cu fraţii Wrinklevoss pe paternitatea ideii, idee care i-a venit după o ceartă cu o fată, cum şi-a tras în piept asociatul după ce acesta a îngheţat, la nervi, contul companiei Facebook, cum s-a înhăitat cu inventatorul şmecheriei informatico-muzicale Napster, căruia îi plăceau fetiţele şi cocaina… A, era să uit, Wrinkleşii făceau canotaj şi au pierdut o cursă în Anglia, şi aia dată pe Facebook - e important. Finalmente, se pupă toţi piaţa Endependenţii (virtual, fireşte) împart banii şi Facebook trece de 500 milioane de membri. So what?
Am aflat din filmul lui Fincher ce multe lucruri nu mă interesează cu privire la Facebook. În schimb, n-am aflat ce anume din structura socială a Americii anilor 2000 aştepta apariţia Facebook, cărei necesităţi, mai mult, cărei noi (sau vechi) sensibilităţi a tinerilor acestei epoci corespunde, care e şpilul fundamental care i-a asigurat succesul în competiţia cu alte reţele de socializare, cum vor fi adulţii de mâine proveniţi din tinerii atârnaţi azi de Facebook. Fireşte, în termeni de film artistic, nu de documentar Discovery. Tot filmul e un fel de surf în opturi pe suprafaţa lucrurilor şi pe feţele oamenilor. Băieţii care se perindă pe ecran parcă seamănă toţi între ei, de Zuckerberg nu ştiu decât că e un "blue eyed boy" de copertă, adică un computer genius cât se poate de standard, ce-i cu el ca fiinţă omenească eu n-am reuşit să bag de seamă. Toate conflictele dintre personaje sunt moi, soft, demonstrative, pe cât de ţipate, pe atât de lip