Muntele Sfînt, asemenea Vaticanului, este un „stat în stat“, cu propriile sale legi imuabile, revendicate dintr-o istorie guvernată de spiritul divin, aflat într-o devenire care nu se confundă întotdeauna cu aceea a lumii laice. Retras în sine, ascetic şi adîncit în rugăciuni, dar mereu năzuind a controla subtil destinul omenirii, Muntele Athos duce o politică ambiguă, care pare, la prima vedere, stîngace şi neadaptată la lumea nouă a consumismului, încremenit cum este în vremurile de glorie ale monahismului din perioada Imperiului Bizantin. Tot la o primă vedere, ai impresia că Muntele Athos se află într-o buclă temporală, ducînd o existenţă paralelă, desprinsă de toţi şi de toate. Grecesc doar atunci cînd interesele o cer, Muntele arborează steagul Imperiului Bizantin, pierdut în reverie şi regretînd epoca exemplară a Sfîntului Athanasie. Ocultarea prezentului este manifestă, de altfel, şi în idiomul artificial folosit de-a lungul timpului de comunitatea athonită a Bisericii Ortodoxe Greceşti: fără să fie nici greacă veche, dar nici limba Noului Testament (limba comună a primelor veacuri creştine), limba Bisericii este un hibrid lingvistic, inaccesibil omului de rînd. Asemenea locului, limba este şi ea, pentru a folosi cuvîntul grecesc atît de grăitor, un abaton, un loc interzis neiniţiaţilor, un altar ascuns privirilor indiscrete ale celor neluminaţi de harul divin. Cum supravieţuieşte trecutul înlăuntrul ortodoxismului? Căutînd mai atent, descoperi însă că această atitudine ţine de o tactică asumată în chip conştient, care opune Biserica Ortodoxă, în varianta ei athonită, atît Antichităţii, cît şi lumii moderne. Văzut astfel, creştinismul nu este o etapă de trecere, care urmează paşnic, printr-o asimilare creatoare, epocii care îi precedă, ci reprezintă o negare radicală a trecutului şi a valorilor acestuia. Din perspectivă creştină, atîta vreme cît Antich