Mergînd prin jurul Bucureştiului, în special pe centura din partea de sud şi în perioade în care pomii sînt desfrunziţi, poţi lesne observa un fel de specific naţional. Pe cîmpurile şi prin crîngurile tinere din acea zonă e un soi de împărăţie a pungilor de plastic. Sînt milioane, ori ca nişte ornamente transparente agăţate prin crengi şi ciulini, ori ca un fel de băşici care se rostogolesc pe cîmp cît vezi cu ochii. Sînt aduse de vînt de prin tot Bucureştiul. Ne amintim punga "de un leu" care era la mare preţ înainte de 1989. Şi dacă avea şi ceva inscripţii pe ea, era ţinută cu anii. Acum, pungile zboară nestingherite duse de vînt prin toată ţara. Nimeni nu se ocupă de ele, căci autorităţile par să discearnă greu gunoiul. Există totuşi specialişti care studiază mizeriile rezultate din activitatea umană. Un astfel de profesor universitar îmi descria odată evoluţia gunoaielor Bucureştiului, din ultimele decenii. Cică pe la finalul epocii Ceauşescu, atunci cînd se demola în neştire, iar molozul se arunca pur şi simplu la groapa de gunoi, rampele acesteia deveniseră foarte solide. Şoferii îşi puteau duce liniştiţi camioanele pînă la marginea gropii, pe malurile clar delimitate, de unde aruncau molozul sau gunoiul. După Revoluţie, totul s-a schimbat brusc, gunoiul a devenit moale. Majoritare au devenit resturile menajere zemoase. Groapa de la Glina a avut atunci nevoie de consolidări pentru ca maşinile să nu se afunde în mocirla rău mirositoare. După cîţiva ani de la Revoluţie, a început o nouă schimbare în structura gunoiului. Au apărut mai multe ambalaje, cartoane şi plastice. Lumea a început să folosească pungi de plastic pentru depozitarea şi transportul resturilor menajere. Gunoiul s-a colorat, la fel ca şi societatea. Mai tîrziu au apărut aşa-numitele "gropi ecologice". Dar - pentru că aşa cum spuneam - pînă la a discerne între ce e gunoi şi ce nu sau între gu