Am avut doua saptamani isterice, in care aproape ca ne-am agitat pentru Kosovo mai tare decat sarbii insisi, facand tot ce depinde de noi pentru a transforma chestiunea albaneza intr-una de politica interna, fara sa ne-o ceara cineva.
Am avut doua saptamani isterice, in care aproape ca ne-am agitat pentru Kosovo mai tare decat sarbii insisi, facand tot ce depinde de noi pentru a transforma chestiunea albaneza intr-una de politica interna, fara sa ne-o ceara cineva.
Tineri lideri de partid s-au umezit de emotie la vestea ca inteleptul presedinte Putin si-a indreptat atentia si asupra Transilvaniei, binevoind s-o puna in categorie cu Osetia si Transnistria, dupa ce decenii de neglijenta moscovita ne-au permis sa ajungem unde suntem (in UE si NATO).
Capete tele-vorbitoare au fost de parere sa dam cu flit acestor birocratii occidentale scarnave, iar in schimbul redescoperitei neatarnari sa obtinem o reducere de zece dolari pe metru cub de la Gazprom - ceea ce, dupa ei, ar fi dovada unei intelegeri superioare si pe termen lung a interesului national.
Oficialii au repetat obsesiv ca nu incape comparatie intre Kosovo si secuime, atat de mult incat publicatii marunte, prin colturi de Europa unde lumea habar n-avea de locurile astea obscure, au inceput acum sa le compare. Parlamentari bolovanosi si nationalisti, semanand leit cu cadrele lui Milosevici, au dat interviuri stangace la televiziuni straine in romana lor de 300 de cuvinte (ca altfel nu se pune problema), trambitand atat de strident drepturile fara seaman ale maghiarilor din Romania, incat sigur au obtinut efectul contrar, anume un scepticism profund in randul spectatorului occidental neinformat. Exista riscul ca Summitul NATO de peste o luna, in loc sa fie punctul de maxima vizibilitate si influenta regionala al unei Romanii mature si cu agenda, sa esueze intr-o disputa
