Viitorul bancilor e pus sub semnul intrebarii in toata lumea, dar nicaieri mai mult decat in Europa Centrala si de Est. Intr-o proportie de neegalat, provizioanele creditelor din zona sunt detinute de banci ale caror sedii centrale sunt in alte regiuni, cu precadere in Europa de vest. Este consecinta unui accident istoric. Economiile est-europene au revenit in piata globala la inceputul anilor '90. Integrarea lor financiara a fost vazuta ca osolutie pentru toate problemele. ÈA˜i orice alimentare a fluviului de credite a fost incurajata fara rezerve. ÈA˜i la Bruxelles si la Washington. Cand a venit vremea privatizarii marilor bancilor de stat din '90, acestea duceau lipsa si de tehnologie si de know-how. Iar bancile din vest le aveau pe amandoua. Mai mult, li s-a oferit si o oportunitate de extindere externa cu riscuri mici si posibilitatea unor castiguri frumoase. Avand in fata un teritoriu virgin, bancile mama din vest au pompat masiv lichiditati in subsidiarele estice, permitandu-le sa imprumute la costuri mai mici decat ar fi facut-o dupa o finantare pe pietele internationale. Aproape nimeni nu-si imagina pana in 2008 ca tocmai acele mari banci mama nu vor mai putea face rost de lichiditati. In vreme ce guvernele din vest s-au grabit sa-si ajute mamutii bancari, cancelariile Uniunii au realizat, spre oroarea lor, ca intr-un mediu in care veniturile bugetare au devenit singurul colac de salvare a institutiilor financiare, sucursalele din estul Europei ar putea deveni rapid orfane. Asa ca a aparut in 2009 Initiativa de la Viena, patronata de BERD si FMI, unde bancile mama au fost indemnate sa nu-si abandoneze subsidiarele estice. Dar a fost ceva de moment. Pentru ca din moment ce bancile vestice au intrat din nou in incapacitatea de a se finanta normal, deci au ajuns, din nou, sa nu poata da bani subsidiarelor, a devenit clar ca e nevoie de solutii pe termen lung pe