Ca prim născut si urmas la tron al regelui Ferdinand, Carol a fost botezat, crescut si educat să fie regele tuturor românilor. Avea toate datele initiale pentru a fi cel mai bun: inteligent, cult, sârguincios. A lăsat insă in urmă o multime de controverse.
Desi intregul comportament al lui Carol al II-lea arată că a iubit puterea si tronul, el a renuntat de două ori la prerogativele regale pentru o femeie. La 27 august 1918, principele Carol a dezertat in timp de război de la unitatea sa de vânători de munte de la Târgu Neamt pentru a fugi la Odessa si a se căsători (morganatic) cu Zizi Lambrino, femeia cu care a avut un copil (Mircea-Grigore, născut in 1920), trimitându-i regelui Ferdinand la 1 august 1919 o scrisoare de renuntare la calitatea sa de principe mostenitor, renuntare la care a revenit după doar câteva luni.
Următoarea deraiere a lui Carol s-a petrecut la 12 decembrie 1925 (atunci când incă era căsătorit cu principesa Elena, mama lui Mihai, născut in 1921), tot in scris si tot pentru o femeie, de data aceasta cea care-i va marca existenta până la sfârsitul vietii lui (13 aprilie 1953), Elena Wolf Lupescu.
Regele Ferdinand nu l-a mai iertat: prin hotărârea Consiliului de Coroană si a corpurilor leguitoare consemnată in Actul din 4 ianuarie 1926, Mihai, fiul lui Carol al II-lea, a fost recunoscut drept mostenitor al tronului, instituindu-se o Regentă. Moartea tatălui lui Carol in 1927 si revenirea la putere a national-tărănistilor lui Iuliu Maniu i-au permis lui Carol (care primise numele de Caraiman) să revină in tară la 6 iunie 1930, să il detroneze pe fiul său, in vârstă de nouă ani, aflat sub Regentă si să fie proclamat rege.
Cei zece ani care au urmat până la renuntarea definitivă la tron au fost marcati, pe de o parte, de o degradare continuă a democratiei si vietii politice (din cauza interventiilor din ce in ce mai au
