Vreo douăzeci de români au murit într-un accident de autocar petrecut în Muntenegru. Scenariul este cel clasic: viteză cu mult peste limita legală, angajarea într-o depăşire teribilistă, evitarea unui automobil care venea din faţă, izbirea violentă de un parapet, căderea în prăpastie.
Apoi rostogolirea, bufniturile, groaza şi confuzia, sângele şi cartilajele, răcnetele şi leşinurile. Oasele care se frâng ca beţigaşele de chibrituri, secvenţele care zboară prin creierele zăpăcite, rememorând momentele cheie ale unor vieţi ajunse, dacă nu în punctul terminus, măcar la cea mai importantă cotitură ale lor. Şi gemetele, ultimele gemete, acoperite de sirenele ambulanţelor, care înăbuşă orice zgomot din urechi. Şi tărgile, perfuziile, speranţele. Spitalul şi sora lui mai mare, morga.
La buletinele de ştiri, imagini pentru telespectatori înduioşaţi, care beau bere în papuci şi halate de casă. Pentru rudele zdrobite de durere, vreun anunţ stereotip de condoleanţe, din partea firmei de transport. Pentru a fi totul ca la carte, la urmă nişte comunicate seci pentru presă, redactate de nişte salariaţi intraţi în poliţie cu pilă sau şpagă.
Un accident tragic, dar cu totul firesc, aş zice, rugându-vă să mă scuzaţi pentru modul realist în care pun problema. O tragedie la fel de obişnuită cum sunt inundaţiile care se petrec la noi an de an, fără să lipsească vreodată la apel. Inexplicabil este doar faptul că asemenea tragedii în care sunt implicaţi şoferi români la volan nu se petrec mai des. Trebuie să fim recunoscători cerului pentru asta.
De ce afirm aşa ceva ? Pentru că ştiu foarte bine în ce manieră conduc şoferii de autocare şi de microbuze din România. Le cunosc atitudinea pe de rost. Le ştiu viteza de circulaţie, le ştiu neatenţia şi indiferenţa la apelurile pasagerilor care îi îndeamnă la prudenţă.
Le ştiu foarte bine şi reflexul că dacă vine cu
