Octavian Morariu povesteşte ce emoţii i-a dat tatălui său la admiterea de la Institutul de Construcţii. Rugbistul era „primul pe listă“, iar tatăl lui verifica notele de la sfârşit către început. Morariu a şi terminat Facultatea ca şef de promoţie.
Este fiul celui mai bun jucător de rugby al României din toate timpurile – Viorel Morariu – şi chiar dacă a încercat şi fotbalul, şi handbalul, şi patinajul artistic, tot sportul acesta dur a fost cel care i s-a potrivit cel mai bine până la urmă. Prieteniile legate în anii de rugby l-au ajutat să evadeze din lagărul comunist, i-au deschis uşile în carieră şi au durat peste ani.
Pur şi simplu nu înţelege de ce miniştrii Educaţiei din ultimii 10 ani nu au făcut nimic pentru ca Sportul sa devină materie obligatorie la şcoală. Morariu pledează pentru sport, ca formă de educaţie. Crede că valorile competiţiei cinstite sunt tocmai cele care lipsesc societăţii româneşti de azi.
„Adevărul": Elev bucureştean, de la sfârşitul anilor '60...
Octavian Morariu: Da, din 1968, în cartierul Giuleşti, Şcoala generală 166. Amândoi părinţii mei au făcut sport de mare performanţă. Mama era în echipa naţională de volei, iar tata în echipa naţională de rugby. Iar mama devenise profesoară de Educaţie fizică şi sport chiar la şcoala aceea...
Deci a existat întotdeauna în preajma dumneavoastră o influenţă către sport... Vrând-nevrând făceaţi tot timpul câte ceva...
Mai degrabă vrând... Am fost atras tot timpul de sport, am crescut într-un mediu sportiv... Chiar şi vacanţele mele erau calate fie pe cantonamentele echipei Griviţa Roşie, fie pe cele ale echipei naţionale de rugby. Cea mai mare parte a vacanţelor mele era cu aceste echipe. Deci am crescut printre sportivi şi cumva „în" sport.
Dar, înainte de a începe să jucaţi rugby, la vârsta de 10 ani, aţi mai făcut şi altceva? @N_P
