Un condiment despre care se poate spune că stârneşte dependenţă. Un ingredient nelipsit al absintului – zâna verde a artiştilor porniţi în căutarea muzelor –, dar şi o promisiune pentru desfătări culinare.

Dacă vreţi să vizitaţi Florenţa, cel mai bine ar fi să ajungeţi chiar în primele zile de toamnă. Şi nu întâmplător, pentru că în fiecare an, la 7 septembrie, străzile oraşului se aprind. Începe sărbătoarea La Rificolona, în timpul căreia florentinii de azi colindă străzile vechiului oraş purtând felinare de hârtie, la fel cum făceau şi strămoşii lor atunci când se întorceau seara de la muncile câmpului. De asemenea, se decorează dovleci şi toată lumea trebuie să se înfrupte dintr-un salam special care se face numai în Toscana, numit Finocchiona. Numele îi vine chiar de la ingredientul care îi dă toată savoarea: seminţele de fenicul, folosite cu exuberanţă în întreaga bucătărie italiană.

De altfel feniculul a împânzit întreaga zonă mediterană (în Grecia, el poartă numele de "marathon", de unde şi numele celebrei bătălii, care se pare că s-ar fi dat în apropierea unui câmp cu fenicul), ajungând în Asia şi America. Încă sfios, încearcă să se strecoare şi în bucătăriile româneşti.

Feniculul este un condiment cu aromă proaspătă, ce se aseamănă foarte mult cu cea a anasonului. Frunzele se folosesc pentru a aroma preparatele pe bază de carne (inclusiv peşte) şi salatele. Bulbul poate fi gătit în mai multe feluri - fiert, sotat, prăjit pe grătar -, putând fi gândit drept garnitură pentru preparatele mediteraneene. Seminţele lungi de 5-10 mm se adaugă în copturi sau se pot usca, măcina şi apoi amesteca împreună cu alte condimente pentru a se crea un adaos special la mâncăruri. În Asia, ele se mănâncă crude, ca un fel de aperitiv, crezându-se că în felul acesta se măreşte capacitatea de concentrare. Şi tot din seminţele de fenicul se p