Încă din 2011 am constatat în unele comentarii privind România teza că anul următor, că perioada electorală, va consemna o relaxare a execuţiei bugetare.
O astfel de teză nu este lipsită de sens în circumstanţe influenţate de ciclul electoral în mod decisiv. Dar, într-o ţară în care deficitul structural al bugetului public ajunsese la cca 8% din PIB în 2008 şi căreia, după izbucnirea crizei financiare în Europa, datoria publică îi "exploda", consolidarea bugetară (fiscală) nu putea întârzia şi nici nu se putea termina în 2011.
Se poate chiar susţine că pasul de consolidare a fost prea mare, ceea ce remarcă şi o evaluare a FMI în martie acest an. La finele lui 2011 deficitul structural al bugetului public scăzuse la aproximativ 3% din PIB (chiar dacă măsurarea comportă discuţii).
Acordul preventiv încheiat cu FMI, BM şi Comisia Europeană (UE) prevede o continuare a consolidării bugetare; pentru 2012 se menţiona un deficit de 1,9% potrivit metodologiei FMI (pe cash).
Merită să fac câteva observaţii definiţionale. Astfel, o consolidare bugetară nu este identică cu una fiscală deoarece priveşte ambele laturi ale bugetului public. Astfel, o consolidare bugetară (o echilibrare a bugetului) poate coabita cu o relaxare fiscală (adică diminuare a fiscalităţii) dacă se operează şi pe latura cheltuielilor astfel încât echilibrul bugetar să nu fie afectat negativ.
Consolidarea bugetară din România în ultimii ani a inclus tăiere de cheltuieli permanente (cu salariile mai ales) şi creştere de fiscalitate, mai ales prin suirea TVA. Consolidarea bugetară trebuie să ţină cont de restricţii, între care existenţa unui prag sub care cheltuielile nu pot coborî fără a lovi funcţionarea instituţiilor, producţia de bunuri publice vitale.
În 2012 consolidarea bugetară va continua fără a se modifica filosofia fiscală, fără a se umbla la impozitele de bază
