În orice război există reguli de comportament. A nu le urma este o crimă de război care se pedepseşte, teoretic, de justiţia internaţională. Una din regulile cele mai importante este de a nu ucide civili neînarmaţi, sau ziariştii care acoperă evenimentul. Până la invazia din Irak, reporterii au fost întotdeauna bine primiţi de partea mai slabă. La Sarajevo, miile de corespondenţi şi trimşi speciali din întreaga lume au devenit singura armă de război a guvernului bosniac împotriva uitării şi celor 44 de luni de asediu. În schimb, părţii puternice nu i-au plăcut niciodată ziariştii care nu pot fi controlaţi, fie din Afganistan fie din Cecenia, scrie El Pais, citat de Agerpres.

SUA au pierdut războiul din Vietnam din cauza excesului de informaţie reală care a ajuns la cei de acasă şi a făcut să izbucnească protestele. Problema este că din 2003, nici partea slabă nu-i mai doreşte pe ziariştii străini. Insurgenţa irakiană şi acea reţea obscură care, pentru simplificare este numită Al-Qaida, îşi înregistrează atentatele şi asasinatele pe bandă video, o postează pe Internet şi o distribuie prin posturile arabe de televiziune prin satelit. Deja nu mai sunt necesari intermediarii, iar informatorii au devenit potenţiali spioni şi, prin urmare, ţinte.

În războiul actual nu există steaguri şi nici echipe uşor de recunoscut. Unul din conflicte a renunţat chiar la uniforma militară îmbrăcându-se în civil. Este o situaţie foarte periculoasă în care ziariştii sunt mai lipsiţi ca oricând de protecţie. Pentru unii sunt duşmani; iar pentru alţii, simple pagube colaterale. Aşa consideră armata SUA moartea la Bagdad a reporterilor Jose Couso şi Taras Protsyuk (8 aprilie 2003) şi a lui Tarak Ayub, corespondent Al Jazeera în aceeaşi dimineaţă.

Primii au fost împuşcaţi dintr-un tanc de luptă în timp ce filmau intrarea americanilor în Bagdad. Hotel Palestina era plin d