Foto: Dan Marinescu / Jurnalul Naţional Sunt oameni pe care îi întâlneşti, scrii despre ei şi îi uiţi în două săptă­mâni, oameni de care îţi aduci aminte cu nostalgie, oameni care joacă un rol în faţa ta şi cred că pot păcăli pe ori­ci­ne, oa­meni cărora le place să po­ves­teas­că pentru a se auzi şi nu transmit nimic şi sunt oa­­meni cu care te împriete­neşti în trei ore pentru că în­cet, încet, cu o precauţie dem­­nă de respect, se des­chid. Ilie Dumitrescu face parte din această ultimă categorie, cea mai interesantă şi antrenantă totodată pentru un intervievator. Spune despre el că e sen­sibil la frumos, îşi pri­veşte în ochi interlocutorii şi este poate cel mai realist om pe care l-am cunoscut.

Destin

Ne-am întâlnit într-o după-amiază de toamnă în care aerul mirosea a fum şi soarele îşi răspândea razele în jur doar atât cât să anunţe sosirea iminentă a unei ploi mocăneşti. Stătea aşezat la o masă din restaurantul pe care l-a deschis recent la „Hanul cu Tei” („The Em­ba­ssy Lounge Bar”) şi privea spre curtea interioară prin care artişti şi iubitori de artă păşeau fără grabă, de parcă pentru ei timpul avea toată răbdarea din lume. „Am ajuns să cumpăr locul ăsta din întâmplare. Voiam să fac o investiţie în Centrul Istoric, să cumpăr o clădire de lângă Caru cu Bere şi din cauza unor neîn­ţe­legeri cu proprietarul am renunţat în ultimul mo­ment.

Am ajuns aici datorită hazar­dului, mi-a spus cineva că e de vânzare şi am acceptat să vin să văd despre ce e vorba. L-am cumpărat pe loc şi l-am renovat în totalitate. N-am recuperat nici măcar 25% din cât am investit, dar merită şi e locul în care mă simt ca acasă. Aspectul medieval al curţii, galeriile, oamenii care vin aici… simţi că eşti în altă ţară, în altă lume. åsta e locul în care mă încarc. L-am decorat şi l-am gândit ca să-mi placă mie şi ca aceia care îmi vor călca pragul să se simtă bi