Le-a apucat pe toate Leanele care au fost la putere. Dar nu i-a folosit la nimic lucrul acesta. Potrivirea de nume, nici atât. S-a născut pe vremea Lupeascăi, a tras la jugul vieții cât a fost stăpână Ceaușeasca, iar mai încoace, în anii în care fu mare și tare Leana asta mai tânără, zisă și de la Pleșcoi, care vrea cică să fie președinte, s-a trezit cu o femeie bătrână în locul ei. O chema la fel ca pe ea, adică tot Leana, Leana lui Țeapă din satul Grosu, județul Teleorman. Aceasta, bătrâna adică, nu se mulțumise însă doar cu numele,îi furase și uitătura.Numai că avusese grijă să-și pună un pic de ceață pe ochi, ca să nu se cunoască, dar se cunoștea. Dacă-l scuturai de bruma ce căzuse peste el, vedeai că și părul e același. Luase cam tot ce fusese al Leanei baba. În afară de picioare. De ce ele se împotriviseră, nu știu. Așa că Leana asta nouă, care e, de fapt, Leana cealaltă, dar veche, e obligată să se folosească de doi butuci de lemn ca să poată umbla pe drum. E lesne de înțeles că se mișcă mai încet decât ar vrea.
Dacă ar fi să calce cu mintea pe pământ, ar fi la fel de iute ca în tinerețe. Gândurile i-au rămas la fel de sprintene. Și sufletul la fel de pofticios. Adică după cele ale vieții. Se uită cu blândețe la bărbatu-său, Stan, și zice, am avut noroc de om cumsecade, nu m-a atins cu o palmă, spre deosebire de mama pe care tata o mai bumbăcea câteodată. Mă mai altoia și pe mine, tata, vreau să spun, cu toate că eram femeie măritată. Îi ziceam lu’ ăsta al meu, mă tu de ce nu te bagi, că sunt nevastă-ta? Vrei să mă pun cu nebunul? zicea el și avea dreptate. Că lui tata îi cam lipsea o doagă, cine știe ce mai ieșea dacă se băga. Așa, a ieșit bine până la urmă. Marin Țeapă s-a gândit într-o zi c-ar fi timpul să-i lase pe cei tineri singuri în casă. El s-a mutat, după cum văzuse la toți cei dinaintea lui, în cimitir.
Era destul de bătrân
