Natalitatea în România – şi vorbim, de fapt, de o situaţie valabilă în toată lumea occidentală, specifică ţărilor dezvoltate – este în scădere de mai multă vreme, iar sporul natural naţional este negativ. Sunt voci care spun că se fac prea multe avorturi (şi atrag atenţia asupra importanţei educaţiei tinerelor femei) sau prea puţine proceduri de fertilizare in vitro (acestea sunt, cu precădere, vocile celor direct implicaţi în reproducere asistată). Mai sunt şi cei care fac o diferenţiere pe criterii etnice, văzând o scădere a natalităţii românilor şi o creştere a natalităţii unor minorităţi. Este natalitatea un fenomen care trebuie controlat – dirijat, stimulat, favorizat? (Dr. A. M.) Îngrijorările legate de scăderea natalităţii în România nu au legătură directă cu intervenţiile medicale (avort provocat la cerere sau fertilizare in vitro). Ele constituie o reacţie la scăderea populaţiei ţării, pentru că România s-a întors la numărul de locuitori (aproximativ 19 milioane) pe care îl avea în 1965. Pentru anul 2050, se prevede o populaţie de 15 milioane, din care aproape o treime va avea peste 65 de ani. Numărul optim de locuitori (adică acela care ar corespunde resurselor ţării) nu poate fi stabilit din cauza complexităţii factorilor economici şi sociali care ar trebui luaţi în consideraţie. O întrebare legitimă priveşte măsura în care medicii pot sau trebuie să participe la dezbaterea publică legată de natalitate şi de viitorul demografic al României. Medicii sunt cetăţeni şi au responsabilitatea şi dreptul de a îşi exprima opinia. În acelaşi timp, prin felul în care îşi înţeleg misiunea, medicii pot avea poziţii diferite. Pentru cineva care practică după modelul hipocratic, demografia este o noţiune lipsită de semnificaţie, pentru c� Publicitate � activitatea medicului este circumscrisă de relaţia individuală cu fiecare pacient în parte. Medicii care f