De trei săptămîni, cele mai multe comentarii pe pagina de Internet a revistei noastre sînt la serialul pe care Paul Cernat l-a consacrat volumului Idolii Forului, coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu. Tot de trei săptămîni, cele mai accesate (citite) articole sînt tot cele scrise de Paul Cernat, la amintitul volum. Idolii Forului a reuşit să stîrnească patimi, controverse, puncte de vedere divergente, să aprindă polemici şi să urce cota unui volum, altfel destul de eterogen alcătuit. Am informaţii că Idolii forului a reuşit să aibă şi bune vînzări, cel puţin în librăriile din Bucureşti. Într-un moment în care a cumpăra cărţi este un lux, faptul că publicul e curios de această dezbatere nu poate decît să arate că (re)poziţionările culturale şi discuţia despre influenţa simbolică în planul culturii române au doza lor de interes. Aşa a fost şi în cazul volumului lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur. Remarcăm, de altfel, că disputa despre „cazul Marino“ s-a reaprins, cu noi texte semnate de Mirela Corlăţan, în Evenimentul zilei, şi de Vladimir Tismăneanu, în revista 22. Observăm o anumită (să-i spunem insistenţă? Obsesie?) dorinţă la Vladimir Tismăneanu şi la Mirela Corlăţan de a-l scoate „agent de influenţă“ al regimului comunist pe Adrian Marino.

Deşi dosarele sînt incomplete, concluziile pe care le trag cei doi autori amintiţi anterior sînt formulate fără tăgadă. Interesant este că Vladimir Tismăneanu citează semnificativ din Monica Lovinescu, dar nu ia în seamă, pentru înţelegerea complexităţii cazului Marino, două interviuri publicate în Observator cultural cu Neculai Constantin Munteanu şi Mircea Carp, care l-au cunoscut bine pe Adrian Marino şi care spun cîteva lucruri extrem de judicioase (Mircea Carp vorbeşte despre prietenia care l-a legat de Adrian Marino şi crezurile comune anticomuniste pe care le-au avut cei doi amici, chestiu