Libera circulaţie a mărfurilor şi a capitalurilor, care a făcut posibilă competiţia şi eficienţa economiilor de piaţă europene, a fost dintotdeauna aplicată cu stricteţe de instituţiile comunitare şi, uneori, impusă de ţările europene cu economii mari, interesate de lărgirea pieţelor de desfacere a mărfurilor şi de controlul într-o proporţie cât mai mare al capitalurilor. În ţări ca România, aceste libertăţi au avut părţile lor bune, dar au provocat mari dezechilibre ale balanţei de plăţi, importurile, în special cele intracomunitare, covârşind producţia proprie.

Într-o ţară ca România, unde populaţia rurală depăşeşte jumătate din populaţia întregii ţări, agricultura a avut cel mai mult de suferit. Dintr-o ţară exportatoare de produse agricole, România a devenit importatoare a acestor produse. O dată cu venirea crizei, capitalurile europene investite în România au fost masiv retrase de societăţile-mamă ale întreprinderilor româneşti, fie pentru că în ţările de origine acest capital era necesar pentru a lupta contra crizei locale, fie pentru că autorităţile politice ale ţărilor de origine au impus această retragere, ca o condiţie a sprijinului acordat de stat în vederea ieşirii din criză.

În mod surprinzător, ţările mari ale Uniunii Europene sunt lăsate să practice ajutorul de stat pentru salvarea întreprinderilor naţionale, chiar şi în defavoarea filialelor lor din ţări ca România, în timp ce economiilor mici sau slabe ale Uniunii Europene, aşa cum este şi cea a României, li se refuză acelaşi tratament. Marile economii europene şi-au pus în practică propriile politici şi strategii naţionale, în competiţie cu alte ţări mari şi, oricum, cu omisiunea interesului comunitar sau contra acestuia. Pentru moment, cel puţin pe perioada recesiunii, libertatea de circulaţie a capitalurilor este suspendată de facto. Libera circulaţie a persoanelor nu a funcţionat n