Doina Levintza face din costum un spectacol în sine, cu o geometrie compoziţională în care fiecare element este esenţial pentru „vitalitatea somptuoasă’’, recognoscibilă în creaţiile sale. Arhitectura detaliilor vestimentare transformă costumul într-un identificator vizual, într-o amprentă a lumii pe care o reprezintă şi în care se reprezintă. Costumele sînt integrate perfect în conceptul regizoral, îi întregesc teatralitatea, şi au, în acelaşi timp, autonomie vizuală în sensul în care le poţi decupa din ansamblu şi analiza ca semnale definitorii ale lumii pe care o propun. Costumul devine un personaj legat ombilical de personajul-sursă, un semn vizual prin care se poate decoda o întreagă dinamică spectaculară. Doina Levintza dă amploare elementelor vestimentare, le transformă în desfăşurări de forţe vizuale cu care nu ai cum să nu rămîi în minte. Costumele sînt un fel de instalaţii-cepe, cu multiple etaje, cu nenumărate straturi concrete şi abstracte pe care le descifrezi ţinînd cont de întreaga explozie de vizualitate din spectacol. Colaborarea Levintza-Galgoţiu are un sens foarte bine argumentat. Ea vine dintr-o afinitate conceptuală puternică. Dragoş Galgoţiu şi Doina Levintza structurează spaţiile dramaturgice sau epice în imagini şi îşi centrează ideile în funcţie de arhitectura imaginii, de elaborarea ei pe bucăţi şi în ansamblu. Sînt doi creatori pentru care aportul de vizualitate organică este substanţial în definirea felului în care îşi aproprie teatralitatea. La fiecare dintre ei, dramaturgia vizuală, fie că e detectată într-un pliu, în textură, în cromatică sau în construcţia corală a elementelor devine căutare de bază. Pentru că fiecare dintre ei cercetează la nivel vizual o estetică a grandorii, a opulenţei, a extremei teatralităţi. Levintza-Galgoţiu e combinaţia perfectă pentru acest tip de teatralitate care îşi face din grandios un mod de exist