M-am tot gîndit (pe-ndelete, ca ardeleanu’) ce-o fi vrut să zică ministrul nostru cînd a dat de veste prin presă că reforma învăţămîntului universitar, dar – se subînţelege – şi a învăţămîntului, în general, este ineluctabilă. Ineluctabilă, adică de neocolit, iminentă, inevitabilă... ca moartea, că alt termen de comparaţie nu-mi vine în minte. Deci de-aia nu te-ntreabă şi nu te ascultă nimeni (dialogul social de care se face atîta caz rămîne o vorbă-n vînt!) pe tine, cel de la catedră. Nu contează că tu eşti cel care cunoaşte lucrurile din miezul lor, că tu eşti majoritatea care ar avea ceva de spus şi de hotărît într-o societate democratică. Ce este ineluctabil se întîmplă, tu să taci şi să te supui, că n-ai încotro. Eşti prins în nisipurile mişcătoare ori în mlaştina prezentului istoric? Cu cît vezi mai limpede că eşti prins şi te zbaţi să scapi, să-i avertizezi şi pe ceilalţi din preajma ta de primejdia ce ne paşte, cu atît mai repede te înghit nisipurile sau mîlurile. M-am tot gîndit de ce ministerul care, teoretic, ne păstoreşte, practic – ne asasinează! Comasează şcoli după criterii doar de el ştiute, creează haos, măreşte numărul elevilor din clasă (ca în comunism!), măreşte normele (tot ca în comunism!), măreşte vîrsta de pensionare (mai rău ca în comunism!), scade salariile (nenorociţii de comunişti n-au îndrăznit aşa ceva!), e surd cînd profesorii cer încetarea experimentelor, stabilitate şi coerenţă. Şi nu se întîmplă doar în România. Vin, adesea, prin SOS Education, semnale de alarmă de la colegii dascăli din Franţa. Şi ei se confruntă (la scară mai suportabilă, avînd în vedere că măcar sînt mai bine remuneraţi, solidari şi bine reprezentaţi sindical) cu aceeaşi problemă „ineluctabilă“: a păstorului care, în loc să ducă turma la păşune o duce... de rîpă. O fi un „ineluctabil“ global, „care vine, vine, vine, calcă totul în picioare“, iar sutele de