Există în Evadarea tăcută a Lenei Constante două fragmente date cu litere italice și cu un rol important în carte: fiindcă arată cititorului, în chipul lipsit de orice ostentație al autoarei, modalitatea de construcție a mărturiei sale epice.
Ambele fragmente sînt dinspre finalul cărții și primul expune direct proiectul, laolaltă cu condițiile lui de materializare și difuzare: „Septembrie 1980. Este ora 9 dimineața. Soare. Căldură. Calm. Sînt pentru două săptămîni la Ouchy cu soțul meu, Harry Brauner. De la rejudecarea procesului nostru, în 1968, ni se dă destul de ușor voie să călătorim. Mergem în Franța, unde Harry are un frate, și în Elveția, să o vedem pe sora lui.
E timp frumos. Sîntem amîndoi încă în putere și bucuroși de a fi la Ouchy și de a fi împreună. De ce, dintr-odată, m-am hotărît să-mi înșir mai departe amintirile? Nu-ți vine ușor să faci o muncă zadarnică. Știu că aceste caiete vor rămîne ascunse și că nu voi putea niciodată să le public. Aș fi vrut, totuși, să cunosc părerea oamenilor. Prea puțin îmi pasă de ce se va întîmpla după moartea mea. Cînd am început să scriu, m-am gîndit chiar la o glorie destul de bizară. Nu eram oare singura femeie închisă mai bine de opt ani, singură?“ (pp. 317-318).
Se înțelege de aici ceea ce, în mod curent, se ignoră: diferența între pagina de memorial și cea de jurnal. „Directul“ relatării din Evadarea tăcută, ca și cel din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, nu se datorează suprapunerii temporale a experiențelor îndurate cu consemnarea lor pe hîrtie. Nu apare o priză directă asupra unor întîmplări, înfățișate din unghiul celui ce le trăiește atunci și care le procesează pe baza informației la care are acces în momentul respectiv. Dacă jurnalul ne spune – cu o specifică autenticitate – ce se întîmplă azi, fără ca autorul să poată ști ce se va întîmpla mîine, Evadare
