NESFÂRŞITA DESTRĂMARE A PSD

Prin absenţa unor temeiuri de profunzime ale confruntării se explică o realitate a PSD de după scrutin: nu se conturează şi nici nu se va contura o alianţă a mai multor grupări în jurul unei idei. Confruntările din PSD se desfăşoară fie doar la nivelul fiecărei grupări, fie la nivelul unor alianţe ce se schimbă de la o zi la alta. Sintetizând, aşadar, vom spune că războiul din PSD se defineşte printr-o permanentă ciorovăială publică fără motiv, dar mai ales fără gesturi tranşante şi, prin asta, limpezitoare. Această trăsătură definitorie ne ajută să dibuim cauzele de profunzime ale destrămării fără sfârşit a PSD. Sau, mă rog, câteva dintre aceste cauze:

1) Într-un film american de o idioţenie absolută (eroul, un poliţist, se însănătoşeşte atât de tare după ce glonţul i-a străpuns creierul, încât se poate răzbuna pe mafioţi), am văzut o secvenţă, de altfel des întâlnită în peliculele hollywoodiene: într-un depozit, cinci inşi ţineau pistoalele îndreptate unul spre altul, cu degetul pe trăgaci, fără ca vreunul să tragă primul. În film, situaţia asta nu durează prea mult, dat fiind că regizorii s-au gândit că o lungire a tensiunii dăunează numărului de spectatori.

În PSD e o situaţie asemănătoare. Toţi liderii ţin pistolul îndreptat unul spre celălalt.

Spre deosebire însă de film, în PSD nimeni nu trage. În film, şovăiala de a apăsa pe trăgaci îşi avea explicaţia în gândul fiecăruia că s-ar putea să nu scape viu dacă s-ar declanşa împuşcăturile. În PSD, şovăiala de a trage, altfel spus, de a face un gest radical, îşi are cauza tot în gândul supravieţuirii. Nu al supravieţuirii fizice, desigur, ci al supravieţuirii în interiorul partidului. Ce i s-ar putea întâmpla unui lider PSD dacă ar declanşa o acţiune făţişă împotriva altor lideri sau chiar împotriva conducerii PSD? Nimic deosebit ca simpl